Contractul de Asigurare

1 Generalitati

1.1 Scurt istoric

Primele contracte de asigurare au fost încheiate în orasele italiene Genova, Pisa, Florenta si Venetia. Comerciantii din aceste orase au dominat comertul la distanta în secolul al XIV-lea. La acel moment exista o combinatie a activitatilor de asigurare cu alte activitati de comert, practicata si aducatoare de profit pentru persoane care dispuneau de o avere considerabila, care sa le permita suportarea riscului.

Cel mai vechi contract de asigurare (document pastrat în arhivele genoveze) care s-a conservat a fost semnat în 1347 la Genova. Arhivele din Florenta pastreaza dovezi ca, în primii 20 de ani ai secolului al XIV-lea asigurarile constituiau tranzactii comerciale obisnuite. Contractele în care era evaluat, la pretul pietei, factorul de risc erau contractele de împrumut comercial, în cadrul carora un loc aparte îl ocupau riscurile pe care le presupunea transportul (în general cel efectuat pe mare). Faptul ca nu exista unul mai vechi se datoreaza obiceiului de distrugere fizica a „politei” în momentul constatarii sosirii cu bine a navei la destinatie. Actul de distrugere marca sfârsitul garantiei.

La Genova s-au pus bazele primei companii de asigurare maritima în 1424. astfel la aparitia sa ca si contract independent, contractul de asigurare a fost modelat dupa contractul de împrumut maritim care, la rându-i a evoluat ca un contract de „împrumut pe garantia cu corpul vasului sau cu încarcatura acestuia” .

Acest tip de contract, numit în literatura britanica „contract of bottomry” este un contract de împrumut, împrumutul fiind obtinut de comandantul unui vas când acesta, având nevoie de bani pentru calatorie si neobtinând prin nici un mijloc resursele financiare necesare, garanta cu vasul sau cu vasul si marfa transportata. Împrumutul nu se mai rambursa în cazul pierderii vasului si a marfii aceasta a constituit o forma timpurie a transferului riscului, creditorul achizitionând un interes asigurabil prin împrumut.

Spre sfârsitul secolului al XIV-lea forma contractului de asigurare s-a schimbat, modelul constituindu-l contractul de vânzare.

Termenul „polita” utilizat azi pentru a desemna un contract de asigurare, vine de la cuvântul italian „polizza” care înseamna certificat, atestat. În Franta, se pastreaza o ploita emisa la Marsilia în 1437, de catre asiguratorii genovezi.

Nasterea asigurarilor terestre este mai târzie (secolul al XVIII-lea), deoarece nevoia de securitate era asigurata în cadrul familial. Asigurarea a aparut ca un fenomen de civilizatie, legat de noile conditii de viata din tarile industrializate în cursul ultimelor doua secole

Contractul de asigurare a fost introdus în comert prin însasi natura lucrurilor si din dorinta pe care oamenii au avut-o din totdeauna de a se pune la adapost de capriciile sortii.

1.2 Definitie si trasaturi

În România activitatea de asigurare este definita prin art. 2 al Legii nr. 32/2000, ca fiind „activitatea exercitata în sau din România, care desemneaza, în principal, oferirea, intermedierea, negocierea de contracte de asigurare si reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres si de recuperare, precum si investirea sau fructificarea fondurilor proprii, atrase prin activitatea desfasurata”.

Contractul de asigurare este un act încheiat între asigurat si asigurator care reglementeaza relatiile lor reciproce în functie de tipul asigurarii. Asiguratul se obliga sa plateasca primele de asigurare, iar asiguratorul îsi asuma obligatia sa acorde asiguratului sau beneficiarului asigurarii despagubiri la producerea riscului.

Codul comercial român defineste un contract de asigurare ca fiind contractul prin care asiguratorul se obliga ca în schimbul primei de asigurare sa plateasca despagubirea catre asigurat.

Pe lânga trasaturile comune tuturor contractelor, contractul de asigurare prezinta câteva trasaturi specifice: