Dinamica asigurărilor și impactul lor asupra economiei

Scurt istoric privind apariţia şi evoluţia asigurărilor

În cela mai vechi timpuri, oamenii nu au descoperit nevoia de asigurare, considerând că erau protejaţi de familie sau de trib, unde mutualitatea, ca şi în asigurări, era o realitate. Acest lucru nu era adevărat pentru civilizaţiile antice ale Egiptului, Greciei, si Romei, în care individul se vedea expus la multe riscuri, fără protecţia comunităţii familiale. Astfel, asigurarea s-a născut din nevoia de protecţie a omului in faţa unor pericole şi pentru găsirea soluţiilor adecvate de prevenire sau înlăturare a lor. Asigurarea constituie un sistem de relaţii economice, care implică aportul unui număr mare de persoane fizice si juridice, in constituirea unui fond bănesc, in condiţiile în care fiind ameninţate de aceleaşi pericole, în existenţa si activitatea lor, concep si recunosc oportunitatea prevenirii si înlaturării pe baze mutuale a prejudiciilor generate de producerea acestor pericole viitoare, probabile, posibile, dar nesigure. Cele mai vechi forme de asigurare sunt întâlnite încă din antichitate si datează de circa 6500 de ani. Meşteşugarii tăietori de piatră din Egiptul de jos au constituit un fond de întrajutorare, format anticipat, prin contribuţia tuturor pentru acoperirea pagubelor provocate de diverse nenorociri ce loveau membrii colectivităţii. Prin anul 650 înainte de Hristos, în Grecia antică înţeleptul legislator Solon a obligat societăţile politice şi meşteşugăreşti să constituie un fond comun alimentat prin cotizaţii lunare, destinat să repare prejudiciile survenite în interiorul grupului. Este prima asigurare obligatorie care se cunoaste.

Unele forme ale asigurării de bunuri sunt cunoscute încă din orânduirea sclavagistă, sub diferite forme. Astfel, pierderile care rezultau din aruncarea peste bord a încărcăturii pentru salvarea expediţiei aflată în pericol (cauzat de naufragiu, furtună, etc.) erau repartizate în mod proporţional, fiind suportate de toţi participanţii la expediţie, pe principiul avariei comune. În anul 1678 Wilhelm Leibnitz a elaborat planul de constituire a unei Case de asigurare împotriva riscurilor de foc si apă a carei functionare se baza pe plata unor cotizaţii anuale. Asigurarea împotriva riscului de grindină a fost introdusă pentru prima dată în Scoţia la sfârşitul secolului al XVIII-lea. În

anul 1832, Albert Masius a întemeiat la Leipzig, prima mare societate germană de asigurări pentru vite, bazată pe principiul mutualităţii. Dezvoltarea traficului de călători pe calea ferată a condus la apariţia în Anglia a primei societăţi de asigurare specializată în acest domeniu,la mijlocul secolului al XIX-lea. Asigurarea maritimă şi asigurarea împotriva riscului de incendiu a fost marcată de înfiinţarea la Trieste, în anul 1822, a societăţii Assienda Assiguratrice, societate care a funcţionat şi pe teritoriul României după anul 1830. Asigurarea de răspundere civilă a fost instituită şi practicată pentru prima dată în Franţa şi se referea la acoperirea daunelor cauzate de proprietarii de cai si trăsuri. Asigurarea s-a extins si la răspunderea proprietarilor de fabrici pentru daune cauzate angajaţilor.

Asigurările în România-apariţie şi dezvoltare

Primele forme de asigurare se întâlnesc cu mult timp înaintea secolului al XIX-lea, respectiv un fel de întrajutorare reciprocă a membrilor aceleiaşi comune la decesul vitelor denumită în limbajul vremii Hopşa. Astfel, în cazul accidentării unei vite, aceasta era tăiată iar carnea era împărţită între locuitorii din aceeaşi comună, fiecare plătind o sumă de bani pentru partea ce-i revenea. În felul acesta proprietarul animalului sacrificat îşi acoperea în totalitate sau parţial paguba suferită. Breslele din Transilvania, înfiinţate în secolul al XIV-lea au fost primele organizaţii care au practicat o formă de asigurare pe principiul mutualităţii şi întrajutorării. Aceasta se referea la asigurări de viată şi potrivit clauzelor fiecare membru era obligat să plătească o taxă de înscriere iar apoi cotizaţii periodice. Sumele astfel strânse erau folosite pentru a suporta cheltuielile de înmormântare pentru membrii săraci ai breslei, precum şi pentru plata de ajutoare pentru familia decedatului atunci când aceştia ramâneau fără mijloace de trai. În timp au luat fiinţă şi s-au dezvoltat asociaţii pentru stingerea incendiilor care funcţionau cu aportul şi în favoarea mai multor comune învecinate. Se menţionează, astfel, o Casă de incendii organizată la Braşov în anul 1744. Principiul de funcţionare era cel al creării unui fond comun prin contribuţia trimestrială a fiecărui membru al Casei, din care se despăgubea cel care suferea de pe urma unui incendiu. Activitatea din domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspunderea civilă, desfăşurată în România se întinde pe o perioadă de peste 120 ani, care poate fi împărţită în trei etape distincte:

- prima etapă a început în 1871 şi s-a încheiat în 1948;

- cea de-a doua etapă este cuprinsă între anii 1949 şi 1990;

- cea de-a treia etapă a început în 1991.

În această perioadă de timp au fiinţat diverse tipuri de organizaţii de asigurare având diferite forme de proprietate şi metode de conducere la fel de diferite în funcţie de forma de orânduire socială.