Directivele europene în domeniul asigurărilor de viață

In conditiile unei economii incerte fiecare persoana fizica sau juridica are nevoie de protectie.Asigurarile de viata sunt o modalitate de a proteja financiar persoanele, în cazul producerii unui accident, a unei boli, a invaliditatii, sau a decesului.

Unul din principiille de baza al asigurarilor este specializarea interna, care vizeaza clasificarea asigurarilor in asigurari de viata, respectiv, asigurari non-viata. In general, reglementarile din asigurari prevad o specilaizare a societatilor de asigurare pe aceste doua domenii de activitate, insa unii asiguratori din spatiul european sunt autorizati sa practice asigurari din mai multe ramuri.

Incepand cu constituirea Uniunii Europene se viza crearea unei piete unice a asigurarilor, dar care la randul sau necesita elaborarea unui set de norme ce ar reglementa activitatea asiguratorilor din spatiul european. Una din primele masuri a fost elaboraraea Tratatului de Roma, la 1 ianuarie 1958. Pana la acea data piata asigurarilor din fiecare tara functiona in conformitate cu reglementarile nationale juridice si administrative. Din aceasta cauza apareau disparitati de la o tara la alta determinate in mare masura de conceptiile in materie care prevalau in momentul in care fusesera adoptate. Astfel, cele din Olanda, Belgia, si Luxemburg datau din secolul al XIX-lea, in timp ce reglementarile din Germania, Franta si Italia datau din prima jumatate a secolului al XX-lea.

Pentru a elimina restrictiile existente, acest tratat garanta trei libertati de baza in domeniul asigurarilor:

- libertatea de stabilire

- libertatea de prestare de servicii

- libertatea miscarilor de capial

Pentru a pune in aplicare prevederile privind cele trei libertati mentionate mai sus, Consiliul a fost abilitat sa emita directive vizand coordonarea dispozitiilor legislative, regulamentare si administrative ale statelor memebre, ce au o incidenta directa asupra instituirii si functionarii pietei interne comunitare.

European si dupa consultarea Comitetului Economic si Social, este obligatorie pentru toate statele membre ale Comunitatii Europene in ceea ce priveste obiectivele de atins.Insa, directiva lasa instantelor nationale libertatea de a stabili forma si mijloacele pe care urmeaza a le folosi pentru atingerea obiectivelor urmarite. Acest lucru presupune armonizarea dispozitiilor legislative, regulamentare si administrative nationale, astfel incat sa se ajunga la o recunoastere mutuala a autoritatilor si a sistemelor de control prudential, care sa permita acordarea unei autorizatii unice valabile in intreaga Comunitate si aplicarea principiului exercitarii controlului de catre statul membru de origine.

Liberalizarea sectoarelor de asigurari si reasigurari a aparut ca o prioritate nu numai pentru eliminarea barierelor interne, ci si pentru promovarea competitiei la nivel European si international si pentru pozitionarea Europei, ca putere economica pe un loc de frunte intre puterile lumii.

In domeniul asigurarilor de viata integrarea economica presupune libertatea afacerilor unei companii sau unei filiale a acesteia dintr-o tara comunitara in oricare tara membra a C.C.E., libertatea de a-si infiinta filiale si drepul de a-si oferi serviciile in acea tara fara a fi persoana juridica a acesteia. Pentru realizarea acestor obiective, principala sarcina a constituit-o armonizarea legislativa.

Unele progrese partiale s-au inregistrat intre anii 1957 – 1992. Incepand cu anul 1973 pentru asigurarile non-viata, si cu anul 1979, pentru asigurarile de viata, piata europeana a asigurarilor a inceput sa se contureze. Dupa douazeci de ani de constructie a pietei unice, in 1992 s-a permis intrarea in era totalei libertati a companiilor de asigurari de viata si a titularilor politelor.

Este de mentionat ca prin directivele comunitare au fost stabilite norme minimale; aceasta inseamna ca statul membru de origine poate adopta reguli mai stricte referitoare la societatile de asigurari agreate de autoritatile sale competente.

In linii mari solutiile adoptate in directivele referitoare la asigurarile altele decat cele de viata se regasesc si in directivele privind asigurarile de viata.

In cele ce urmeaza, ne vom referi la cateva dintre prevederile acestor directive care prezinta o importanta deosebita sau sunt specifice asigurarilor de viata.

Directivele se refera la accesul la activitatea nesalariala a asigurarilor directe,desfasurata de intreprinderi stabilite intr-un stat membru, sau care doresc sa se stabileasca in acel stat, si la exercitarea anumitor activitati de asigurare.

Cele trei generatii de Directive europene

In cadrul pietei interne a asigurarilor s-au elaborate trei generatii de Directive europene care vizeaza asigurarile si reasigurarile.

In prima generatie au fost elaborate doua Directive importante care sunt legate de prevederile Tratatului de la Roma asupra liberei circulatii a capitalului, a libertatii de constituire si a libertatii prestarii de servicii. Prima generatie cuprinde directive specifice pentru asigurarile generale si pentru cele de viata.Aceste doua Directive sunt:

-Directiva I pentru asigurari non-viata nr. 73/239/EEC din 24 iulie 1973, care

vizeaza asiguratorii din Uniunea Europeana carora li se acorda dreptul de a infiinta reprezentante in orice stat membru. Directiva a impus, ca o necesitate, armonizarea reglementarilor nationale privind supravegherea, obtinerea autorizatiilor pentru asiguratori, precum si introducerea unui “test” comun pentru evaluarea solvabilitatii.

-Directiva I pentru asigurari de viata nr. 29/267/EEC din 9 martie 1979, care

contine reguli uniforme in domeniul asigurarilor de viata si prevede libertatea infiintarii de societati sau filiale ale unor societati de asigurari provenind dintr-o tara membra intr-o alta tara membra, precum si libertatea oferirii de servicii de asigurari de viata.

Scopurile acestora au fost de a armoniza conditiile de desfasurare a activitatii de asigurare, de constituire a filialelor in alte tari comunitare si, deci, de a permite societatilor de asigurari dintr-un stat membru sa-si exercite activitatea intr-un alt stat membru, in conditiile din tara respectiva, cu un minim de formalitati administrative. Ele prevedeau autorizarea administrativa ce trebuia emisa de autoritatea fiecarui stat membru in conditiile legale si financiare comparabile si conform unei proceduri uniforme. Aceste Directive au armonizat si controlul prudential prin introducerea marjei de solvabilitate si a fondului minim garantat. Anumite conditii erau in continuare cele prevazute de tara gazda, cum ar fi cele referitoare la rezervele tehnice sau tipurile de active admise. Prin intermediul acestora, practic au fost coordonate prevederile legale ale statelor membre privind:

a) accesul la activitatea de asigurare directa;

b) exercitarea activitatii de asigurare directa.

In acest sens, armonizarea s-a realizat in domeniile:

-conditii de admitere (compania trebuie sa fie autorizata sa exercite numai

activitati de asigurari, sa supuna aprobarii un program de activitati, sa dispuna de un capital minim de pornire, etc.);

-conditii de functionare (compania trebuie sa constituie reserve tehnice suficiente,

acoperite de active echivalente sau congruente, sa dispuna de o marja de solvabilitate, etc.);

-conditii de retragere a autorizatiei;

-reguli aplicabile sucursalelor stabilite in Uniune, dar al caror sediu social este

situat in afara acesteia.