Dreptul asigurărilor - asigurările sociale - asigurarea de viață

I.Conceptul de asigurare, scurt istoric

Nevoia de protecţie a omului a dus la dezvoltarea sistemului de asigurări. În forme primare, asigurările au fost prezente odată cu primele grupuri sociale organizate, care într-o formă sau alta, încercau să-şi ajute membrii în caz de nevoie. Dovezi de existenţă a asigurării există din antichitate. Cel mai vechi document din istoria asigurărilor, datând de aproximativ 6500 de ani li-se atribuie meşterilor tăietori de piatră din Egiptul de Jos. Acest grup de meşteri au creat un fond de într-ajutorare la care a contribuit fiecare. Acest fond de într-ajutorare avea ca scop acoperirea posibilelor pagube provocate de unele nenorociri.

Cea dintâi asigurare obligatorie i-se atribuie legislatorului atenian Solon, el ordonând societãţilor politice şi meşteşugãreşti sã creeze un fond comun din cotizaţii lunare pentru a suporta pagubele survenite în interiorul grupului.

În mod similar s-au dezvoltat contractul de împrumut maritim, s-a adoptat vama, s-a creat ideea de strãmutare, de deplasare a riscului.

Împrumutul maritim utilizat de greci şi romani, presupunea obţinerea de către comerciant a unui împrumut în bani necesari organizării transportului. În cazul în care nava pierea, împrumutul nu trebuia restituit, iar dacă ajungea la destinaţie, pe lângă împrumut se plătea şi o dobândă ridicată pentru suportarea riscului. În Evul Mediu, împrumutul maritim a continuat să fie folosit până în 1234, când Papa Grigore al IX-lea l-a interzis datorită dobânzilor excesive. Ca urmare a interzicerii împrumutului maritim, s-a căutat găsirea unui alt mijloc care să permită bancherilor obţinerea unei anumite siguranţe.

Apar premisele contractului de asigurare: bancherii încasau o sumă de bani şi se angajau să acopere un eventual prejudiciu cauzat navei sau încărcăturii. În secolul al XVIII-lea în Franţa, italianul Tonti a creat primele tontine, practic asigurări de viaţă. Membrii tontinelor contribuiau la un fond comun cu o cotizaţie anuală şi pe o perioadă determinată, iar la expirarea perioadei, suma obţinută prin capitalizarea cotizaţiilor se împărţea membrilor supravieţuitori.

Odată cu secolul al XIX-lea, putem vorbi de asigurările moderne. în Franţa apar societăţi de asigurare care au prosperat rapid, în Anglia apare prima societate de asigurări pentru accidente pe calea ferată, se diversifică domeniile de asigurare.

Asigurările apar în România în secolul XIV, sub forma asociaţiilor mutuale, pe structura breslelor, în cadrul cărora fiecare membru plătea taxa de înscriere şi cotizaţii, iar sumele colectate erau utilizate pentru înmormântări, ajutorarea văduvelor şi copiilor.

În literatura de specialitate sunt prezentate puncte de vedere diferite în legătură cu conceptul de asigurare. Asigurarea reprezintă un sistem de relaţii economico-sociale, un proces obiectiv necesar al dezvoltării economice şi sociale izvorât din acţiunea legilor economice obiective care constă în crearea în comun, de către persoanele fizice şi juridice ameninţate de anumite riscuri, a unui fond din care se compensează daunele şi se satisfac alte cerinţe economico-financiare probabile, imprevizibile. Acesta este şi sensul dat de Legea nr. 32/2000 noţiunii de asigurare : "operaţiunea prin care un asigurător constituie, pe principiul mutualităţii, un fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi, expuşi la producerea anumitor riscuri, şi îi indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum şi pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activităţii desfăşurate".

Sub aspect juridic asigurarea este o convenţie prin care, în schimbul plãţii primelor, asigurãtorul îl garanteazã pe asigurat în cazul în care are loc riscul prevãzut în contract, prin acordarea unei indemnizaţii în principiu sub formã bãneascã.

II. Importanţa asigurãrilor de viaţã

Cele mai vechi forme cunoscute ale asigurărilor de persoane sunt indemnizaţiile de deces şi asigurarea de rentă viageră existente în zona Mării Mediterane în perioada antică.

În momentul de faţă, în funcţie de riscul asigurat, asigurările de persoane se împart în asigurări de viaţă şi asigurări de persoane-altele decât cele de viaţă. Asigurarea de viaţã este acel contract prin care în schimbul unei prime asigurãtorul se angajeazã sã-i plãteascã contractantului asigurãrii sau terţilor desemnaţi de el indemnizaţia de asigurare, sub formã de capital sau de rentã, în caz de moarte a persoanei asigurate sau de supravieţuirea sa la o datã determinatã. Din aceastã definiţie reiese cã asigurarea de viaţã constituie o promisiune de platã a unei sume asigurate dintr-o datã sau eşalonat sub formã de rentã, suma fiind stabilitã de pãrţi.

Asigurarea de viaţă este acea formă de asigurare prin care se asigură protecţia financiară a familiei sau a altor persoane în caz de deces al asiguratului. Riscul financiar legat de deces, boală sau invaliditate este suportat de un grup de indivizi expuşi aceluiaşi risc, care contribuie la constituirea fondului de plată a sumelor asigurate. Acest tip de asigurare vizeazã reducerea sau chiar eliminarea consecinţelor financiare nefavorabile cauzate de decesul unei persoane.