Evoluția asigurărilor și reasigurărilor la nivel internațional

Introducere

Cunoscut este faptul că asigurările s-au născut din nevoia imperioasa de protective a omului si a avutului său agonisit cu trudă, împotriva forțelor distructive ale naturii,accidentelor si bolilor, din nevoia constituirii unor mijloace de existența în condițiile pierderii sau reducerii capacității de muncăin urma accidentelor, bolilor sau vîrstei. De-a lungul timpului oamenii s-au străduit să găsească soluții la aceste problem. Evident, cu dezvoltarea societății au apărut noi căi și modalități de luptă a omului cu forțele naturii, cu evenimentele nefavorabile, cu întîmplările și situațiile nefericite din viața fiecărei entități umane. Cu toate acestea oamenii sunt încă neputincioși în fața unor calamnități ale naturii, cum sunt: furtunile, uraganele, trăsnetele, cutremurile de pămînt, erupțiile vulcanice, alunecările și scufundările de teren, ploile tirențiale, seceta, grindina, avalanșele de zăpadă, bolile etc.. Cum sunt puține mijloace tehnice eficiente de luptă împotriva acestor calamnități ale naturii, devine imperios necesară apărarea oamenilor si societăților de prejudiciile aduse.

Reasigurarile au apărut din necesitatea de a completa domeniul asigurărilor și totodata de a le susține financiar. Ele s-au născut din apariția unor riscuri extrem de mari, pe care, dacă le-ar asuma o societate de asigurări, ar putea ajunge la faliment. Este vorba de riscuri in domeniul maritim, aviatic, incendii de proporții, uragane, furtuni. Ideea reasigurării își are rădăcinile în același instinct uman care a dus și la apariția asigurării, și anume: dorința ca paguba suferită de o persoană să fie suportată de mai multe persoane.

1.Istoricul asigurarilor in lume

Originile asigurarii se pierd in negura timpurilor, neputand fi stabilite decat cu o mare aproximatie. Primele semne de aplicare a unuia dintre principiile de baza ale asigurarii - dispersia riscurilor - au aparut in China antica, undeva intre mileniul trei si mileniul doi i.e.n. Se spune ca negustorii chinezi isi distribuiau marfa in mai multe vase ce urmau sa fie transportate pe raurile Chinei, reducand astfel riscul ca intreaga cantitate de marfa ce urma sa ajunga la destinatie sa fie supusa pierderii. Era doar o forma de dispersie a riscului, nu si o protectie impotriva riscului.

Alte dovezi se refera la babilonieni, care in jurul anului 3000 i.e.n. au conceput si practicat un sistem de imprumuturi maritime, care il scuteau pe debitor de a le returna in cazul in care marfa sau nava sufereau avarii.

Alte surse istorice afirma ca monarhii din Achmea - Persia antica ar fi fost cei care si-au asigurat cetatenii si au inregistrat aceste asigurari la birourile notariale ale vremii.

Contractul comercial dezvoltat de babilonieni in relatiile cu vecinii lor, fenicienii, a fost preluat si dezvoltat ulterior de greci prin emiterea unor hartii de valoare. Mai tarziu, romanii au aderat la acelasi sistem.

Asigurarile de sanatate si asigurarile de viata au fost introduse de greci si de romani in jurul anului 600 i.e.n., cand au fost organizate breslele meseriasilor, denumite “societati de binefacere”. Acestea suportau cheltuielile funerare ale membrilor si intrajutorarea familiilor in caz de deces al unuia dintre membri.

Un rol important in evolutia sistemului asigurarilor si ulterior al reasigurarilor l-au avut negustorii italieni din orasele-state ale Italiei de Nord de la inceputul actualului mileniu, activitatea acestora fiind preluata si de Tarile de Jos, si de Anglia. Spre exemplu, in anul 1310, Ducele de Flandra a decis infiintarea Camerei de Asigurari de la Bruges pentru asigurari impotriva riscurilor maritime, iar la Londra, Parlamentul a elaborat reglementari privind aceasta activitate, prin emiterea, in anul 1601, a „Legii privind politele de asigurare folosite intre negustori”.

Oamenii luați ca indivizi, precum și societatea în ansamblul ei, în decursul existențeilor sunt supuși unei multitudini de riscuri. Procesul de identificare, cuantificare, cercetare areacșiei la riscuri, reducerea probabilității de a produce un risc, implementarea unor măsuri șidecizii de limitare a producerii pagubelor este definit astăzi ca un transfer al riscului. Prinintermediul unor societăți specializate, asigurarea transferă riscul de la o persoană la un grupde persoane și, astfel, pot fi mai usor compensate financiar daunele suferite. În consecință,asigurarea realizează transferul riscului , de la persoanele fizice și juridice către societățile deasigurare care își asumă riscul. Asigurarea se bazează pe împărțirea riscului, prin participareacu sume mici(cote minime), la acoperirea daunelor suferite de către asigurați. De fapt,activitatea de asigurare reprezintă împărțirea, respectiv dispersia riscului.

Încă din antichitate istoria consemnează acțiuni de solidarizare a oamenilor în fațaunor evenimente nedorite, dar greu de controlat și prevenit, acțiuni concretizate în formesimple de asociere.

Originile asigurărilor se pierd în negura timpurilor, neputând fi stabilite decât cu omare aproximație. Cel mai vechi document scris, cunoscut până acum despre asigurăridatează de circa 6500 de ani nd meștesugarii tăietori de piatră din Egiptul de jos au constituitun fond de întrajutorare, format anticipat, prin contribuția tuturor, pentru acoperirea pagubelorprovocate de diverse nenorociri ce loveau pe membrii colectivității.

Se spune că negustorii chinezi își distribuiau marfa în mai multe vase ce urmau sa otransporte pe râurile și fluviile tumultoase și perculoase ale Chinei, reducând astfel riscul caîntreaga cantitate de marfă ce urma să ajungă la destinație să fie supusă pierderii. Este decidoar o formă de dispersie a riscului, nu și o protecție.

Alte dovezi se referă la babilonieni, care în jurul anului 3000 î.e.n, perioadăcaracterizată printr-o civilizaț ie unică înfloritoare, au conceput și practicat un sistem de așa-zise credite (împrumuturi) maritime, care îl scuteau pe debitor de a le returna în cazul în caremarfa sau nava sufereau avarii. Primele dovezi se referă la Codul lui Hammurabi, descoperitîn anul 1902. Acest cod, înscris pe un bloc de diorit negru, cuprindea 282 clauze și a fostcompilat, după cum îi este și numele, de Hammurabi, Rege al Babilonului, aproximativ înanul 2250 î.e.n. Existența acestui cod demosntrează că babilonienii erau foarte bunicomercianți și că aveau idei clare legate de natura unui contract, de valoarea banilor șiînmulțirea lor pein împrumuturi pe camătă cu dobândă simplă și compusă. Aceasta se poate demonstra cu ușurință prin referire la situațiile în care populațiile antice au perfecționat și aupracticat contractele comerciale, care mai târziu au fost utilizate și cunoscute în întreaga lumesub denumirea de „contract de împrumut”. Acesta era un contract prin care banii (saumărfurile) erau dați în avans spre comercializare fie sub formă de credit la o anumită rată adobânzii pentru care creditorul nu avea dreptul să primească nici o cotă din profitul tranzacțieicomerciale, fie drept credite mixte și parteneriat în care, alături de plata unei anumite dobânziși indiferent de rezultatul contractului, creditorul era îndreptățit să primească o parte dinprofit, dacă acesta depășea o anumită sumă. Aceasta însemna că debitorul nu avea răspundereîn caz de accident, dacă mărfurile nu ajungeau la destinaț ie. Dacă mărfurile ajungeau, atuncidebitorul trebuia să plătească împrumutul și dobânda.