Modelul conservator de securitate socială - principii, practici și rezultate

Cap. I Politici sociale

1.1 Repere istorice în promovarea politicilor sociale

Politica sociala reprezintă un ansamblu de decizii, programe şi acţiuni, îndreptate spre rezolvarea diferitelor probleme sociale, cu scopul promovării bunăstării generale. Politica socială cuprinde deopotrivă implicarea autorităţilor publice, acţiunile autorităţilor guvernamentale şi ale persoanelor individuale, reunind sectoarele public, privat şi voluntar.

Componentele politicii sociale (asigurările şi asistenţa socială) nu sunt noţiuni noi, ci s-au manifestat încă din epoca medievală, acestea fiind asigurate în mod esenţial de către Biserică. Aceasta a fost cea care a jucat rolul major în distribuirea ajutoarelor alimentare şi a donaţiilor, de la bogaţi spre cei săraci. Apoi, din secolul al XV-lea în marile state ale Europei (Franţa şi Germania în special) apar confreriile, de origine strict religioasă sau axate pe un anumit corp de meserii, care au funcţionat ca adevarate societăţi de ajutor.

Începând din secolul al XVII-lea atitudinea statului faţă de problema socială se schimbă. Dacă până atunci săracul era considerat drept un personaj sacru, imagine a lui Christos, imaginea săracului devine cea a unui om inutil care nu produce nimic într-o epocă în care munca devine o valoare. În acest sens, se pune problema limitării ajutorului, pentru că poate stimula inactivitatea.

Astfel, în 1601, în Anglia a fost pusă în aplicarea taxa săracilor , care a fost preluată şi de alte state cum ar fi Norvegia, Suedia, Olanda, Danemarca, Belgia, Germania, Elveţia şi Scoţia. Această taxă a fost consecinţa unei secularizări a mănăstirilor, de către Henric al VIII-lea, Biserica nemaiavând mijloacele necesare pentru a îndeplini funcţia de asistenţă, şi mai mult numărul celor nevoiaşi accentuându-se pe fondul unei creşteri demografice însemnate.

În Franţa, statul încearcă să controleze masa săracilor, creând Marele Birou al săracilor din Paris, Lyon, Rouen, care înfinţează servicii publice controlate de laici în care se concentrează mijloacele fostelor spitale principale şi care distribuie ajutoare alimentare. Lupta împotriva sărăciei se concentrează pe spitalul central unde săracii sunt mai degrabă închişi în spitale alături de bolnavi, cerşători şi nebuni, decât ajutaţi.

În secolul al XVIII-lea, sistemul spitalului general a fost aspru criticat, datorită politicilor costisitoare dezvoltate de marile monarhii, progresând un nou model, „modelul liberal”, prin care se afirma dreptul săracilor la asistenţă.

În ţările germanice influenţa puternică a corporaţiilor şi greutatea ierarhiilor sociale limitează influenţa ideiilor liberale. Însă din 1776, în Prusia, se introduce un statut al minerilor care fixează durata de 8 ore/zi, asigură dreptul la muncă, un minim de venit şi oferă muncitorilor un sistem de asigurare foarte avansat împotriva bolii şi accidentelor legate de profesia lor.

Revoluţia franceză a antrenat o grijă profundă a sistemului de ajutor tradiţional, dezvoltând o cu totul altă persepctivă, punând în valoare libertatea individului, autonomia sa necesară, emanciparea sa, măsurată prin retragerea statului. Astfel, se creează Comitetul pentru cerşătorie al Adunării Constituante, ce îi ajuta pe infirmi şi bătrâni şi dădea de lucru săracilor valizi, reprimând cerşitul şi pomana.

În Constituţia din 1793 se impune în mod oficial dreptul la asistenţă, Marea Cartea a Binefacerii Naţionale axându-se în principal pe protejarea persoanelor în vîrstă, mamelor văduve şi orfanilor, iar spitalele şi pomenile sunt înlocuite de un ajutor la domiciliu. Însă datorită războiului această politică naţională de binefacere este şi ea abandonată, opţiunea „liberală” fiind cea care învinge încă o data în filosofia notabililor de la începutul secolului al XIX-lea. În concepţia modelului liberal nu trebuia căutată o anumită politică socială, ci trebuia să se urmărească creşterea şi dezvoltarea economică, pentru că numai aceasta va permite mobilizarea celor care nu au loc de muncă.

În acest sens munca trebuia introdusă în mecanismele asistenţei, pentru a permite politicii sociale să se autofinanţeze şi aceasta prin prelevarea obligatorie din veniturile primare ale celor care muncesc, în scopul asigurării protecţiei sociale.

Dar între proiectul liberal, coerent şi eficace în teorie şi realitatea reformelor întreprinse la începutul secolului al XIX-lea, există o mare diferenţă. Ei mizau pe faptul că, odată cu creşterea şi dezvoltarea economică, mizeria şi sărăcia se vor diminua şi că sărăcia este rezultatul subdezvoltării economice a vechii societăţii, însă nimic din toate acestea nu s-a confirmat, ci dimpotrivă sărăcia s-a accentuat.

Spitalele, ospiciile şi birourile de binefacere, rămân armătura esenţială s politicilor sociale a secolului al XIX-lea, iar din 1796 conducerea spitalelor şi ospiciilor este încredinţată autorităţilor comunale, statul girând un număr foarte mic de instituţii specializate ca acelea de surdo-muţi şi orbi.

Birourile de binefacere, create în 1796 cu scopul de a a organiza la domiciliu asistenţă săracilor, au fost alipite administraţiilor municipale, găsindu-şi resurse ăn donaţiile particulare şi ăn subvenţiile municipalităţilor.

La inceputul secolului al XIX-lea se încearcă să se promoveze noi forme de asistenţă prin mişcarea asociativă şi ideea unei auto-asigurări pentru a face faţă hazardului vieţii prin înfinţarea caselor de economii şi a caselor de pensii.

Primele case de economii au fost înfinţate în Anglia, cu scopul de a primi economiile muncitorilor. În Germania, acestea rămân în domeniul privat, fondurile fiind plasate la landuri, convertite în împrumuturi ipotecare sau încredinţate în avens caselor de amanet, care s-au constituit tot în această perioadă. Apoi, datorită faptului că acestea au înregistrat progrese foarte lente s-au înfiinţat casele de pensii.

În Franţa numeroase întreprinderi au adoptat un mod de preveder obligatoriu pentru alimentarea ueni case de pensii, dar gestiunea lor s-a dovedit dificilă (din 35 de societăţi fondtate ăn 1808, 22 au dispărut), deoarece pensiile şi impozitele depăseau cu mult încasările.

Însă adevărata noutate a anilor 1840 a constat în progresul societăţilor de ajutor mutual, având cea mai mare amploare în Anglia, unde din 1773, camera comunelor încuraja printr-un proiect de lege asociaţiile de binefacere mutuale, Friendly Societies, reunind 1,6 milioane de membri şi un capital de 160 milionane. Serviciile oferite de aceste societăţi erau diverse : asigurau cheltuielile pentru înmormântare, ajutoare în caz de boală, de infirmitate sau de văduvie, bătrâneţe, furnizează combustibil, haine, alimente, unelte, etc.