Modelul Liberal de Securitate Sociala

Imagine preview
(7/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Modelul Liberal de Securitate Sociala.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 16 pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Profesor Indrumator Bogdan Zugravu

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Asigurari

Extras din document

Sistemele de realizare a protecţiei sociale sunt organizate în fiecare stat în funcţie de modelul de politică socială adoptat, existând în acest sens mai multe tipuri sau regimuri. De la sfârşitul secolului al XIX-lea şi până în jurul anului 1930 se pot distinge două modele, considerate istorice.

Primul este modelul liberal (anglo-saxon, american),, în care răspunsul dat sărăciei a fost legat de încurajarea soluţiilor private. Această abordare este apropiată idealului liberalismului clasic: beneficiile publice să fie strict corelate cu evaluarea nevoilor, astfel încât să nu fie alterată incitarea la muncă şi nici bugetul public să nu fie afectat inutil.

Al doilea model istoric - european (iniţiat de Bismarck), pune accent pe obligativitatea asigurărilor sociale. Statul are un rol puternic şi direct, în special în stipularea obligativităţii asocierii şi în promovarea unor standarde de asigurare. Corporaţii şi agenţii de asigurare, cu administrare autonomă, derulează programe bazate pe planuri ocupaţionale de asigurare. Aceste principii paternalist-etatiste şi conservatoare de politică economică ghidează şi astăzi ţări industrializate ca Austria, Franţa şi Germania.

Marea criză economică din perioada anilor '30 a afectat multe regiuni ale globului, care au resimţit din plin efectele recesiunii economice. În SUA s-a impus intervenţia guvernamentală şi crearea unui sistem de securitate socială. Datorită gravităţii problemelor sociale apărute ca efect al crizei economice, atât grupurile de interese, cât şi statul au conştientizat necesitatea unor sisteme de protecţie socială adecvată, în afara sprijinului financiar sau asistenţei acordate vârstnicilor, persoanelor cu dizabilităţi şi copiilor dependenţi, s-au înfiinţat scheme federale pentru asigurările de şomaj, în scopul protejării acestei categorii a populaţiei. Ulterior, după atenuarea crizei economice, în SUA, statul cu economia cea mai puternică, dar cu politici sociale restrânse, a fost elaborată legislaţia care a pus bazele sistemului de protecţie şi de asistenţă socială şi a creat „semi-statul bunăstării" american. Evoluţii similare pe linia politicilor sociale, determinate de criza economică au avut loc şi în alte state precum Danemarca şi Suedia.

Perioada 1945-1975 marchează expansiunea statului bunăstării, atunci când rata medie anuală de creştere a cheltuielilor sociale depăşeşte rata anuală de creştere a produsului intern brut. Astfel, ţările dezvoltate, precum Franţa, Danemarca, Germania, Marea Britanie alocă la sfârşitul acestei perioade peste un sfert din produsul lor intern dimensiunii sociale. în această perioadă, considerată a fi „de aur", ţările capitaliste au înregistrat prosperitate economică şi o dezvoltare fără precedent a politicilor sociale. Se apreciază că intervenţia consistentă a statului în acest domeniu a fost motivată şi de factorul demografic (creşterea numărului populaţiei şi deci a celor care beneficiază de servicii de protecţie socială) şi a fost susţinută de evoluţiile economice pozitive, marcate de creşterea produsului intern brut, care a creat resursele financiare necesare şi a făcut posibilă expansiunea programelor sociale.

Schimbarea care a avut loc în esenţa sistemului de bunăstare socială şi în privinţa beneficiarilor săi de-a lungul istoriei este redată astfel: „înainte de primul război mondial, bunăstarea socială a însemnat preocuparea dreptei politice pentru cei săraci.Între cele două războaie mondiale bunăstarea socială a fost o temă, adoptată de stânga politică, legată încă de cei săraci. După cel de-al doilea război mondial, bunăstarea socială devine o preocupare comună dreptei şi stângii, dar nu numai pentru săraci". Astfel, sunt satisfăcute interesele unei părţi mai importante a societăţii şi se realizează deplasarea politicilor sociale şi spre clasa mijlocie, deci se observă creşterea sferei de cuprindere a protecţiei sociale.

Economiştii de orientare liberală contestă eficienţa statului bunăstării şi accentuează pe ideea eşecului politicilor redistributive. Aceştia îşi argumentează poziţia prin aceea că perpetuarea statului intervenţionist generează o cultură a dependenţei de sistemul de securitate socială, iar aceasta distruge stimulentele private şi auto-ajutorarea.Între criticile liberale se situează şi aceea conform căreia acest tip de stat este unul paternalist şi face o serie de alegeri determinate centralizat, iar prin acţiunile şi măsurile promovate, inclusiv prin practicarea unui sistem de impozitare redistributivă, drepturile de proprietate sunt încălcate.

Implicarea statului în realizarea distribuirii veniturilor ar putea fi sau nu în corespondenţă cu ceea ce societatea consideră că este just sau corect. Astfel, se apreciază că măsurile aplicate de către stat se caracterizează prin eficienţă economică dacă se realizează o modificare în condiţiile de existenţă ale unui individ, în sensul creşterii bunăstării acestuia, atâta timp cât nu este afectată poziţia altor participanţi la mecanismele economice şi sociale. Dar, acest criteriu, văzut ca condiţie a eficienţei, nu funcţionează în cazul în care statul realizează politici de redistribuire a veniturilor, deoarece acestea prin definiţie presupun îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale unui individ, cu antrenarea şi participarea în acest proces a unor resurse aparţinând altor indivizi. Deci aplicarea dictonului „cineva câştigă şi nimeni nu pierde" nu se materializează în domeniul politicilor sociale, de distribuire şi redistribuire a veniturilor. Pentru a se infaptui o distribuire „corectă" a veniturilor se pleacă pe de o parte de la premisa că indivizii au dreptul să fructifice toate acele beneficii care derivă din talentele şi abilităţile native, pe de altă parte se consideră că distribuţia trebuie astfel realizată încât să maximizeze satisfacţia resimţită la nivel global, sau se apreciază că distribuţia ar trebui să îndeplinească criterii de echitate, sau chiar de egalitarism. Alegerea între una dintre aceste opţiuni nu este facilă, iar cea corectă se diferenţiază în raport de percepţia populaţiei, de viziuni şi accepţiuni personale.

Fisiere in arhiva (1):

  • Modelul Liberal de Securitate Sociala.doc