Parteneriat public-privat în gestiunea riscurilor, inclusiv în domeniul asigurărilor sociale

Societatea riscului

Nu mai suntem riguros în societatea modernã, ci trãim schimbarea modernitãtii însăsi, într-un mod semnificativ, care ne pretinde noi optici si concepte.

Meritã stãruit: trãim în “societatea riscului”! În fapt, Ulrich Beck a captat în termeni mai concludenti decât antecesorii sãi trecerea vietii oamenilor de astãzi de sub tutela “nevoii (Not)” sub tutela “angoasei (Angst)” sau, eventual, sub ambele tutele. Se ajunge, pe culmea modernitãtii, conform tezei, la un “ev mediu modern al primejdiei” (p. 8), adicã într-o societate în care primejdia este generatã nu prin accident, ci structural, si este trãitã la tot pasul. “Nu omisiunea produce catastrofa, ci sistemele care transformã umanitatea greselii în forte de distrugere de neînteles” (p. 8).

Ulrich Beck pleacã, în analizã, de la explozia reactorului nuclear de la Cernobîl, pe care o interpreteazã ca indiciu al periclitãrii tuturor: diferentele dintre oameni sub aspectul riscurilor dispar, se formeazã noua “fortã a pericolului, care depãseste orice zonã de protectie si diferentierile lumii moderne”.

Pe de altã parte, “primejdiile devin pasageri orbi ai consumului normal. Ele cãlãtoresc cu vântul si cu apa, se ascund în toate si în orice si se transmit cu cele mai necesare lucruri pentru viatã – aerul ce se respirã, hranã, îmbrãcãminte, constructia de locuinte – toate, altfel, zone atât de riguros controlate ale lumii moderne” (p. 10). încã si mai grav, “productia socialã a bogãtiei merge mânã în mânã cu productia socialã de riscuri” (p. 25).

“Forte distructive” sunt eliberate de oamenii de astãzi pe mãsura performantelor. Riscurile nu mai sunt doar personale, ci s-au înãltat la rangul de “periclitãri globale”. Pânã nu demult, riscul în viatã era legat de curaj si aventurã; de acum, riscul este autodistrugerea vietii. “Nu trãim încã într-o societate a riscului, dar nu mai trãim nici doar în conflictele distributiei din societatea lipsurilor. în mãsura în care aceastã tranzitie se împlineste, se petrece efectiv o schimbare de societate, care iese din categoriile de pânã acum ale gândirii si actiunii” (p. 27).

Se poate retine, de pe cele patru sute de pagini ale cãrtii Risikogesellschaft, conotatia bogatã a “societãtii riscului”. Cele “cinci teze” privind “potentialul de autopericlitare” a umanitãtii actuale, care fac cât se poate de inteligibilã aceastã conotatie. Iatã-le, cât mai succint formulate:

a) “riscurile” sunt “adesea daune ireversibile”, “în nucleu insesizabile”; ele depind de “cunoastere” si sunt astfel “deschise pentru procese de definitie socialã”;

b) “riscurile” duc la “periclitãri sociale”, iar prelucrarea lor are “efect de bumerang” (“sporirea inegalitãtii internationale”, “subminarea competentelor statului national” etc.);

c) “riscurile” nu întrerup “logica dezvoltãrii capitaliste”, ci o amplificã (ele fac loc mereu la big business);

d) “cunoasterea riscurilor” devine astãzi o chestiune politicã;

e) ceea ce pânã acum, în societate, “era nepolitic, devine politic”, cãci se referã la înlãturarea de “cauze”, iar “catastrofele capãtã potential politic”. “Societatea riscului este o societate catastrofalã. în ea starea exceptionalã amenintã sã devinã stare curentã” (p. 31).

În ultimele decenii, nimeni nu a formulat mai impresionant decât Ulrich Beck “riscurile” aflate în însãsi organizarea societãtilor de astãzi. Lasã încã de dorit “sistematica” sa conceptualã, dar, cu sigurantã, sociologul münchenez a înfipt o sondã adâncã în rolul realitãtilor si a extras o concepere relevantã. Știm prea bine însã cã nimeni si nicicând nu poate spune cã nu e înconjurat de riscuri, pe scarã mereu sporitã. Riscurile au devenit perceptibile. Numai cã, pe lângã riscuri, ce ocupã, desigur, vaste portiuni ale vietuirii noastre, sunt si certitudini – familia, prietenia, nevoia veracitãtii, nevoia adevãrului etc. – pe care se poate construi cu sigurantã. Acestea nu reduc, desigur, suprafata riscului, dar oferã un reazem pentru a o aborda altfel, într-un cadru conceptual cuprinzãtor.

Potrivit sociologului Anthony Giddens, societatea riscului este “o societate cu o preocupare crescanda pentru viitor (si de asemenea pentru siguranta), care genereaza notiunea de risc”, in timp ce sociologul german Ulrich Beck o defineste ca pe o cale sistematica de a se confrunta cu hazardul si nesiguranta induse si introduse de insasi modernizarea.

Acesti autori argumenteaza ca dintotdeauna oamenii au fost predispusi unui anumit nivel al riscului – cum ar fi dezastrele naturale – dar acesta a fost, de regula, produs de forte “non-umane”. Societatea moderna, in schimb, este expusa unor riscuri ca poluarea, boli recent descoperite, crima, riscuri care sunt rezultatul procesului de modernizare. Gidden defineste aceste doua tipuri de risc: riscuri externe (external risk) si riscuri produse (manufactured risk). Cele produse, sau provocate, sunt marcate de un nivel inalt al factorului uman, implicat atat in producerea cat si in raspandirea unor astefl de riscuri.

Din punctul de vedere al raporturilor societăţii cu riscurile pe care trebuie să le gestioneze şi să le stăpânească, riscurile pot fi grupate în mai multe categorii, mergând de la particular la general:

- riscuri gestionate de fiecare individ sau la nivel familial;