Politica de protecție a copilului în România

Politica de protectie a copilului in Romania

Pentru a întelege mai bine prezentul si reformele care au loc în sistemul de protectie a copilului în România este important sa aruncam o privire în trecut pentru a realiza cum s-a ajuns la situatia de criza a copiilor institutionalizati de dinainte de 1990.

Românii nu sunt mandri de ceea ce s-a întamplat în cadrul sistemului de "protectie a copilului" în era comunista. Nicolae Ceausescu, cel care a condus tara între 1965-1989 si-a propus sa dubleze populatia tarii în doar o generatie. Pentru a pune în aplicare acest plan absurd, Ceausescu a interzis contraceptia, avortul fiind permis doar femeilor care aveau deja patru copii. Familiile sarace, care nu-si permiteau sa creasca un numar atat de mare de copii, au cerut sprijin statului. În astfel de cazuri, statul comunist intervenea cu "generozitate", promitand sa-si asume responsabilitatea legala pentru toti acesti copii despartiti de familiile lor. Odata cu înfiintarea retelei de institutii destinate sa adaposteasca toti acesti copii, s-a creat o veritabila "cerere" pentru copii aflati în dificultate. Personalul medical, în special, a fost încurajat sa sfatuiasca mamele tinere si sarace ca pot sa îsi încredinteze copilul optand pentru un mediu confortabil unde va avea o viata mai buna. În timp ce în alte tari europene, institutiile de mari dimensiuni pentru copii erau pe cale de disparitie, în Romania, acest tip de institutii se înmulteau. Peste tot în România au fost deschise "leagane" (centre de plasament pentru copii pana la varsta de 3 ani) pentru copiii ai caror parinti nu puteau sa-i îngrijeasca. Dupa varsta de trei ani, copiii erau plasati în diverse institutii, în functie de grupa de varsta, pana cand împlineau 18 ani. Rezultatul acestui proces continuu de "dezradacinare" de langa rude, locuri familiare si prieteni a traumatizat numerosi copii. Statul se lauda ca asigura copiilor mancare, adapost, haine si educatie, dar, odata cu declinul economiei românesti si din cauza lipsei personalului specializat în îngrijirea copiilor, conditiile din institutii s-au deteriorat dramatic.

Odata cu prabusirea dictaturii comuniste în 1989, primele imagini ale copiilor malnutriti, traind în saracie si mizerie, au facut înconjurul lumii. Jurnalistii care au venit în România pentru a relata despre revolutia din decembrie 1989, au descoperit si miile de copii care traiau în institutii în conditii mizere. Imaginile i-au socat în egala masura pe români si pe occidentali, semnaland existenta unei grave probleme.

Ca urmare a acestor stiri, ajutoarele internationale nu s-au lasat asteptate; în sprijinul României s-au implicat organizatii nonguvernamentale si profesionisti din toate domeniile de activitate. Era normal ca, într-o prima etapa, ajutoarele umanitare sa urmareasca îmbunatatirea conditiilor de viata din institutii. Mari sume de bani au fost colectate din România si din strainatate pentru constructia unor noi asezaminte pentru copii. Jucarii, carti si haine au fost donate de persoane impresionate de imaginile incarcate de tristete pe care le vazusera. Desi aceste actiuni de ajutorare au fost necesare si binevenite pe termen scurt, ele au avut ca efect mentinerea sistemului de ocrotire în institutii de mari dimensiuni.

Îndelungata publicitate despre situatia dificila a copiilor români din orfelinate a atras reactii suplimentare din Occident ajungandu-se la ideea de a "salva" un copil adoptîndu-l. Din nefericire, combinatia dintre dorinta arzatoare a cuplurilor de a adopta un copil si realitatea raportului dintre cerere si oferta a dus curînd la aparitia coruptiei. Adoptiile au devenit o practica raspîndita la începutul anilor '90, iar în urma reformelor din timpul guvernului 1996-2000, adoptiile internationale au devenit inevitabil asociate cu plata unor sume de bani destinate "oficial" îmbunatatirii serviciilor sociale. Desi la adoptia internationala se poate recurge numai în cazul în care toate solutiile locale au fost epuizate, stimulentele financiare erau atît de atragatoare încît de multe ori adoptia internationala devenea prima optiune. Aceasta practica a tulburat procesul de dezvoltare a sistemului de protectie a copilului si a fost în cele din urma stopata prin moratoriul impus asupra adoptiilor internationale în 2000 (întarit prin noua lege a drepturilor copilului).

În ciuda catorva încercari de reforma bine intentionate si a catorva realizari ale administratiilor locale si centrale din anii '90, a devenit evident ca sistemul trebuia regandit în totalitate. Acest nou sistem trebuia sa se bazeze pe un model complex de protectie si îngrijire a copilului, al carui obiectiv principal sa fie sprijinirea familiilor sarace si protejarea copilului în sanul propriei familii. În acelasi timp era necesara schimbarea atitudinii si mentalitatii societatii românesti legata de abandonul si institutionalizarea copiilor.

Dupa cum a-ti observat până în 1990, politica de protecţie a copilului în România a avut un caracter excesiv centralizat, fragmentat între diferite ministere, favorizând instituţionalizarea copiilor şi deresponsabilizarea familiei si comunităţii, sistem specific ideologiei comuniste.

În urma ratificării, în 1990, a Convenţiei ONU cu privire la Drepturile Copilului, România s-a obligat sa promoveze drepturile copilului în conformitate cu principiile şi normele enunţate în Convenţie. Astfel, în perioada 1990-1996, au fost elaborate numeroase acte normative (privind adopţia, declararea judecătorească a abandonului de copii, protecţia speciala a persoanelor cu handicap ş.a.), ce au urmărit ameliorarea cadrului de ocrotire a copilului, dar fără a-l reconsidera în ansamblu, ceea ce a dus la menţinerea caracterului fragmentar şi excesiv etatizat, prin înfiinţarea unor noi structuri administrative în domeniu.

Anul 1997 reprezinta începutul procesului de reforma semnificativa a sistemului de protectie a copilului.

În iunie 1997, Guvernul României a adoptat Ordonanţa de Urgenţă nr.26/1997 privind protecţia copilului aflat în dificultate, punând bazele unui nou sistem de protecţie, întemeiat pe principiul descentralizării puterii de decizie şi a responsabilităţilor, prin înfiinţarea, în subordinea consiliilor judeţene şi a consiliilor locale ale municipiului Bucureşti, a organismelor răspunzătoare de stabilirea, aplicarea şi urmărirea măsurilor de protecţie a copilului aflat în dificultate: Comisiile pentru protecţia copilului, concepute ca organe de specialitate ale administraţiei publice locale; Serviciile publice specializate pentru protecţia copilului, instituţii publice concepute ca„executiv” al comisiilor, având ca misiune asigurarea protecţiei copiilor aflaţi în dificultate, acordarea de asistenţă în realizarea şi exercitarea drepturilor lor şi acordarea de sprijin familiei pentru prevenirea situaţiilor ce pun în pericol securitatea şi dezvoltarea copilului.

La data de 30 septembrie 1997, Consiliul Local înfiinţează în aparatul propriu Serviciul Public pentru Protecţia Copilului, ca instituţie publică de interes local, cu personalitate juridică, pentru analizarea situaţiei copiilor aflaţi în dificultate, pregătirea şi propunerea măsurilor de protecţie a acestora şi asigurarea aplicării corespunzătoare a acestor măsuri în raza teritorială de competenţă.

În perioada 1998-2004 sistemul de protecţie a copilului din România a parcurs mai multe etape, trecând printr-un proces continuu de reformă, fiind ajustat, modificat, reaşezat şi îmbunătăţit.

Eforturile sustinute întreprinse atât la nivel central cât si la nivel local de structurile responsabile au facut din începutul anului 2001 momentul de schimbare radicala a politicii de protectie a copilului aflat în dificultate si a adoptiei.

Având ca principale elemente de reper pentru interventie Programul de Guvernare si Strategia Guvernamentala în domeniul protectiei copilului în dificultate (2001-2004), Guvernul României a demonstrat, prin masurile legislative, administrative si financiare întreprinse pe parcursul acestei perioade, angajamentul de a rezolva problema copiilor institutionalizati.

Strategia propunea adoptarea unui numar mare de reforme radicale care sa aduca România la standardele internationale de protectie a copilului, punîndu-se accent pe transformarea sistemului "institutionalizat" într-unul " de tip familial". Cele trei tipuri de activitate ce fac obiectul strategiei guvernamentale sunt:

1. Aducerea sistemului de protectie a copilului din România la standardele Conventiei Natiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului prin îmbunatatirea, completarea si armonizarea legilor românesti

2. Prevenirea separarii copiilor de familiile lor, prin dezvoltarea unor servicii de sprijin acordat familiilor nevoiase

3. Restructurarea si inchiderea centrelor de plasament