Istoria Astrnomiei

Imagine preview
(8/10)

Acest referat descrie Istoria Astrnomiei.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 2 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Astronomie

Extras din document

De obicei se afirma ca astronomia este una din cele mai vechi stiinte. Se mai mentioneaza ca începuturile astronomiei ar data din epoca culturii asiro-babiloniene, care înflorea în Mesopotamia, cu circa 3 – 4 000 de ani î.e.n. Cercetari relativ recente considera acest început al astronomiei în negura preistoriei, în perioada când omul de Cro Magnon, un veritabil “homo sapiens”, venea sa înlocuiasca omul de Neanderthal. Este aproximativ anul 35 000 î.e.n., din care par sa dateze o serie de oase pe care erau gravate fazele Lunii. În realitate credem ca începuturile astronomiei sunt si mai vechi, ele putându-se situa în momentul aparitiei pozitiei bipede la om, ceea ce i-a permis sa vada si sa observe CERUL.

Date mai sigure, bazate pe înscrisuri, avem din epoca marilor civilizatii indo-europene, în special al civilizatiei antice grecesti. Daca am cauta sa exemplificam cu nume ilustre unele realizari ale astronomiei elenistice, nu putem sa nu citam pe unii din marii sai filosofi. Astfel, Tales din Milet (sec. VII - VI î.e.n.) era considerat si iscusit astronom. Un alt nume celebru este cel al lui Pitagora (c. 560 – c.500 î.e.n.), care denumeste cerul COSMOS si declara ca Pamântul are forma sferica. Parmenide din Eleea (c.540 – 450) care, dupa Teophrast, ar fi sustinut si el teoria sfericitatii Pamântului, ar mai fi afirmat, dupa cum mentioneaza Plutarh, ca “Luna miscându-se în jurul Pamântului ilumineaza noptile cu o lumina împrumutata”.

Viziuni si conceptii aproape de realitate a sustinut si Democrit din Abdera (460 - 360 î.e.n.), care nu numai ca a preconizat existenta atomilor, dar a si interpretat corect aspectul albicios al Caii Lactee, prin prezenta a nenumarate stele slabe pe care ochiul omenesc nu le poate distinge, fapt ce a putut fi confirmat dupa circa 2 000 de ani prin primele observatii telescopice ale lui Galilei.

Timp de 2 000 de ani cunostintele despre Univers si astrele ce-l populeaza s-au acumulat gratie activitatii neobosite ale unor savanti ca Brahe, Copernic, Galilei, Kepler, Newton, Gauss, Herschel si altii pâna în prezent.

Aristah din Samos (310 – 230 î.e.n.). A fost elev al lui Straton din Lampsakos si de la el s-a pastrat o singura lucrare, Despre dimensiunile si distantele Soarelui si Lunii unde încearca sa determine distantele pâna la Luna si Soare. În ceea ce priveste conceptia cosmologica a lui Aristah, lui i se atribuie admiterea pentru Pamânt a unei miscari combinate.

Hiparh din Niceea (c.190 – c.125 î.e.n.). Este considerat cel mai mare astronom al antichitatii grecesti. El ajunge la o foarte exacta apreciere a lungimii anului, considerându-l ca având 365 zile si un sfert fara 1/300 dintr-o zi. El apreciaza foarte exact si durata lunii sinodice, la 29 zile 12 ore 44 minute si 2,5 secunde (valoarea acceptata azi se termina cu 2,8 secunde). O alta contributie a lui Hiparh este alcatuirea unui catalog de stele, continând peste 850 obiecte. În acest catalog el împarte stelele vizibile cu ochiul liber în 6 clase de stralucire, clasificare care, cu unele perfectionari, s-a pastrat pâna azi. Hiparh a introdus sistemul hexazecimal, sistem folosit înainte numai de babilonieni, dupa care cercul se împarte în 360º, fiecare grad fiind compus din 60’, fiecare minut având la rândul sau 60’’.

Claudiu Ptolemeu (c.90 – c.168). În afara dezvoltarii sistemului geocentric care-i poarta numele si a acelui catalog cu 1025 stele aduse la epoca, Ptolemeu a mai avut si alte contributii remarcabile: descopera ecvetia Lunii si calculeaza paralaxa Lunii cu destul de mare precizie.

Nicolaus Copernic (1473 – 1543). Prin 1512-1513, apare în manuscris lucrarea cu titlul Nicolai Copernici de hypothesibus motuum coelestium a se constitutis commentariolus, cunoscuta mai ales sub titlul prescurtat Commentariolus (Micul comentariu), în care Copernic îsi expune, într-o forma simpla, nematematizata, principalele teze ale heliocentrismului. Opera nemuritoare a lui Copernic are titlul De revolutionibus orbium coelestium, libri VI, lucrare care a fost scoasa abia în anul 1835, dupa agitatia facuta de Galilei cu descoperirile sale telescopice, când aproape toate confirmarile în favoarea teoriei heliocentrice fusesera obtinute.

Fisiere in arhiva (1):

  • Istoria Astrnomiei.doc