Activitatea Bancară de Retail în Italia

Introducere

Sistemele bancare europene au tradiții străvechi în ceea ce privește desfășurarea operațiunilor bancare de retail. Primele bănci moderne au apărut în Europa, contribuind la dezvoltarea economică în zonele în care funcționau.

Piața bancară de retail europeană este una destul de eterogenă, fiind definită de caracteristicile sistemelor bancare și de tradițiile în domeniul financiar bancar specifice fiecărei țări. Acquis-ul comunitar european își propune o armonizare a piețelor bancare europene pornind de la principiile pieței unice.

CAPITOLUL 1. Sistemul bancar din Italia

Sistemul bancar reprezintă ansamblul de bănci diferit organizat în jurul şi sub conducerea băncii centrale în vederea coordonării operaţiunilor de scont și reescont de credite, de plasamente și de administrare a depozitelor bancare.

Sistemul bancar include banca centrală, toate băncile comerciale, băncile de afaceri, de depozit, de credit, industriale, agricole și alte instituţii de credit existente într-o ţară, diferenţiate prin atribuţiile şi particularităţile funcţionării lor prin prerogativele conferite prin lege.

1.1. Istoria sistemului bancar italian

Încă din cele mai vechi timpuri, Italia a avut tradiții străvechi în activitatea bancară, multe dintre tehnicile bancare fiind ”inventate” de către bancherii italieni .

După unificarea din 1861, Italia a ramas mult în urmă față de celelalte ţări din Europa, din punct de vedere economic.

Sistemul bancar italian era alcătuit dintr-un număr mic de bănci individuale, un număr mic de instituţii financiare publice şi câteva bănci de emisiune, circulaţia bancnotelor fiind redusă.

Băncile de emisiune au fost stabilizate în statele preunite ale Italiei de-a lungul primei jumătăţi a secolului al-XIX-lea. Italia unificată avea o singură monedă (lira italiană- Muzeul banilor –Secţiunea VII/28, creată de Pepoli Law în 1862). Dar circulaţia bancnotelor a fost fragmentată, deoarece aproape toate băncile de emisiune îşi exercitau activitatea în vechile state, dinaintea unificării, şi și-au menţinut dreptul lor de a emite propriile bancnote în noul Regat al Italiei : Banca Nazionale del Regno d’Italia în Nord (care a luat fiinţă ca urmare a unificării dintre Banca din Genova şi Banca din Torino), Banca Nazionale Toscana în centru şi transformată în 1863 în Banca Toscana de Credit pentru Industrie şi Comerţ, Banca di Napoli şi Banca di Sicilia în Sud. Numărul băncilor de emisiune a crescut până la 6 atunci când Roma s-a alăturat întregului Regat, şi Banca Statelor Papale a dvenit Banca Romana. Toate aceste bănci emiteau lire (sub formă de bancnote) , convertibile în aur şi erau într-o continua competiţie una cu alta.

Doar două dintre acestea, Banca di Napoli şi Banca di Sicilia, erau bănci publice, celelealte erau private, dar toate erau supravegheate de către stat.

Odată cu anii 1866, spre sfârşitul convertibilitaţii, circulaţia bancnotelor a întrecut circulaţia monedelor de metal.

Prima lege cu privire la emisiunea de bancnote a noului stat unificat a fost promulgată în 1874. Această lege a identificat 6 instituţii autorizate să emită bancnote şi a creat un oligopol legal şi regulat. Dintre băncile de emisiune existente înainte de 1874, una singura nu a fost autorizată să emită monedă datorită largilor puteri şi intereselor regionale care nu voiau ca o bancă de emisiune locală să le stea în calea propriilor lor interese.

Băncile nu erau cunoscute ca si bănci de depozit, principala sursă de creare a fondurilor pentru împrumuturi era emisiunea de bancnote. De fapt, acceptând aceste bancnote de la public, care oferă aceste surse băncilor de emisiune pentru a fi păstrate sub formă de depozite, puteau fi redistribuite sub formă de credite clienţilor lor. Aceasta se întâmpla în anul 1870 când băncile comerciale (băncile omoloage celor cunoscute astăzi), începeau să se dezvolte din ce în ce mai mult, dintre care fac parte: Credito Mobiliare şi Banca Generale cu acoperire în întreaga ţara şi relaţii internaţionale. În acest context, banca de emisiune deţine un rol important. În principal decontau plăţi (le încasau), acestea având o contribuiţie esenţiala asupra finanţării producţiei şi investiţiilor, ajutând sa combată uzura tehnologică şi favorizarea tranziţiei Italiei către o economie monetară puternică.

Întoarcerea către convertibilitate, decretată în 1881 şi intrată în vigoare în 1883 a marcat începutul unei scurte perioade iluzorii. Această euforie a determinat o supraîncazire economica pentru care o politică de remediere nu exista încă.

Începând din 1887 lira a fost din nou neconvertibilă. Un nou restart economic a fost determinat de către noua capitală, Roma, şi orientată în parte de către investiţiile străine implicând de asemenea şi băncile de emisiune.

Supra-expansiunea adusă a determinat un nou boom, urmat de o criză. Criza din sistemul bancar de la inceputul anului 1890, la care se adaugă şi alte crize pe plan internaţional a atins dimensiuni politice și juridice scandaloase în decembrie 1892, când situaţia nu a fost susţinută de către băncile de emisiune, şi când au fost dezvăluite grave iregularitaţi comise de Banca Romana, până atunci ţinute secret de către Guvern.

Într-o situaţie extrem de dificilă şi după o serie de bătălii politice, ţara a găsit puterea sa continue.