Activitatea Bancara in Antichitate si Evul Mediu

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Activitatea Bancara in Antichitate si Evul Mediu.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 14 pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Capraru Bogdan

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Banci

Cuprins

1. Activitatea bancară în antichitate 2
1.1. Banca si acţiunea bancară în Roma 3
1.2. Societăţile „argentariae” 4
2. Activitatea bancară în Evul Mediu 5
2.1.Apariţia băncii de depozit în Europa mediteraneană 6
2.2.„Depositum confessatum” 6
2.3.Acţiunea bancară în Florenţa 7
2.4.Banca familiei de’ Medici 8
3. Definiţia băncii şi funcţiile sale 9
4. Apariţia băncilor şi a sitemului bancar în România 10
Concluzii 12
Bibliografie 13

Extras din document

1.Activitatea bancară în antichitate

Referitor la apariţia băncilor există păreri diferite cu privire la originea lor. Unii cercetători atestă faptul că operaţiunile bancare au apărut şi s-au dezvoltat încă cu mii de ani înaintea erei noastre, concomitent cu apariţia si dezvoltarea vieţii sociale.

După alţi cercetători, noţiunea de bancă este asociată momentului în care un grup de persoane, în Orientul Antic, au avut ideea să primească disponibilităţi băneşti sub formă de depuneri de la cei ce doreau să facă economii şi împrumuturi celor care aveau nevoie de fonduri suplimentare.

Pe de altă parte, proprietarii de terenuri şi negustorii îşi măreau veniturile practicând împrumuturi cu dobândă Autorităţile aveau interesul să controleze aceste practici, pentru a evita ca ele să genereze conflicte sociale între săraci şi bogaţi. Codul Hammurabi prevedea că toate contractele de împrumut trebuie să fie vizate de funcţionari regali, iar mai târziu Biblia, în cartea ‚,Exodul” edicta porunca potrivit căreia: ,,Dacă vei împrumuta cuiva din poporul meu, săracului de lângă tine, nu te vei purta cu el ca un creditor şi nu-i vei cere dobândă”. Remarcăm că interdicţia se referă doar la conaţionali. Aşadar, nu era păcat să pretinzi dobândă unui străin.

În acelaşi timp, preoţii din Delos şi din alte temple făceau operaţiuni de bancă cu numerar sau cu bunuri, clientela fiind formată din ţărani şi alţi cetăţeni. Fenomenul împovărării cu datorii a populaţiei a generat critici la adresa bancherilor, laici sau preoţi. Aristotel, în ,,Politica”, contesta însuşi principiul dobânzii. Puterea banului trebuie să rămână stabilă, nu să se multiplice odată cu trecerea timpului. Un teren sau o casă este logic să aducă venituri, dar şi o sumă de bani

Societatea medievală a cunoscut schimbări profunde la sfârsitul secolul XI, ca urmare a cuceririi normande şi a cruciadelor. Biserica creştină îşi reafirma opoziţia faţă de practicarea dobânzii în Conciliul de la Latran (1179) şi în cel de la Viena (1311), dar interdicţia este eludată cu ajutorul ideii de risc sau de prejudiciu: cel care acorda împrumutul îşi asuma un risc (damnum emergens) sau pierde un câştig posibil (lucrum cesans). Astfel se explică recunoaşterea comerţului bancar în secolele XII-XIV în Europa Occidentală. În apariţia băncilor, literatura de specialitate, acorda un rol important zarafului, intermediar al circulaţiei monetare.

Concentrarea de monedă în mâinile zarafilor se limita la început, la păstrarea în plină siguranţă a monedelor de aur ale privilegiaţilor ca, după un timp, din sumele păstrate de zarafii să se acorde credite. Odată cu evoluţia societăţii, o parte din zarafi s-au transformat în bancheri. Aceştia ofereau clienţilor extrasul de cont şi de asemenea, compensau datoriile şi creanţele de aceeaşi natură. Termenii de bancă şi bancher capătă substanţă în sec.XII-XIII, când apare, de altfel, şi cambia ca instrument de decontare.

În vechea Grecie, templele erau nu numai lăcaşe de cult, ci totodată şi locuri de adăpostire a bogăţiilor, fiind un refugiu relativ sigur. În măsura în care aceste temple depozitau şi bunuri perisabile, cum sunt de pildă cerealele, singura modalitate de păstrare îndelungată era tocmai împrumutul de consumaţie, care se restituia din recolta următoare. În plus, aveau o miliţie proprie care le apărau, iar bogăţia sa genera încredere în rândul deponenţilor.

Dovadă în acest sens, sunt tablele de contabilitate descoperite de arheologi în Mesopotamia, sub ruinele templului Uruc. Cele mai importante temple greceşti din punct de vedere financiar sunt: Apolo în Delfis, al Artemisei în Efes şi cel al Herei în Samos.

Nu se ştie însă dacă baterea monedei, operaţiunile de preschimbare de monedă de către zarafi, ca şi cele de acordare de credite de către cămătari sunt o ilustrare a prezenţei bancare. Creaţia ei este legată de punerea în circulaţie a unui tip de bani diferit de cel al monedei din metal preţios sau al monedei cu valoare intrinsecă, este legată de crearea monedei fiduciare (bancnotele).

Fisiere in arhiva (1):

  • Activitatea Bancara in Antichitate si Evul Mediu.doc