Banci Falimentare dupa Anul 1990

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Banci Falimentare dupa Anul 1990.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 11 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 3 puncte.

Domeniu: Banci

Extras din document

Consideraţii generale

Anul 1990 a constituit punctul de început al transformărilor de esenţă în sistemul bancar românesc. Este de ajuns să amintim că până în 1989, sistemul bancar românesc acţiona simplist în sensul că băncile existente la momentul respectiv nu făceau altceva decât să deservească clienţii - numai persoane juridice - cărora le deschideau conturi, le executau operaţiunile în conturi şi le acordau credite, conform planificărilor economice specifice perioadei respective.

În acest cadru, Banca Naţională a României era principala bancă comercială care deservea majoritatea clienţilor, în principal instituţii centrale ale statului şi unităţi ale cooperaţiei. La această instituţie bancară se mai adăuga Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară, Banca Română de Comerţ Exterior şi Banca de Investiţii, bănci specializate pe profiluri de activităţi şi cu atribuţiuni de control în domeniul lor de activitate. Trecerea spre economia de piaţă - după anul 1989 - a impus schimbări şi adaptări importante în activitatea bancară. S-a format astfel un sistem cu o bancă centrală, cu atribuţiuni de control şi îndrumare a întregului sistem bancar şi mai multe bănci comerciale, cu participare largă de capital public, privat şi mixt, autohton şi străin. Din acest moment, Banca Naţională a României îşi intra în drepturile sale legitime de bancă centrală, concomitent elaborându-se cadrul legislativ adecvat pentru delimitarea atribuţiunilor de control şi îndrumare de către Banca Naţională a României, a întregului sistem bancar. Astfel, la 3 aprilie 1991 se adopta de către Parlamentul României Legea nr.33, prima lege bancară, care intră în vigoare la 03.05.1991. Actul normativ amintit crea cadrul juridic de reglementare a sistemului bancar şi stabilea Banca Naţională a României ca organ central de autorizare, control şi supraveghere pentru celelalte entităţi bancare nou înfiinţate.

Evoluţia şi diversificarea sistemului bancar naţional a impus o nouă analiză a activităţilor bancare, analiză care a avut ca rezultat final, în anul 1998, adoptarea unei noi legi bancare, Legea nr.58/1998. Diversificarea şi dezvoltarea sistemul bancar românesc, prin apariţia de bănci private a dus în cele din urmă la încălcarea normelor prudenţiale bancare, în special de către băncile cu capital privat, care au considerat că activitatea de supraveghere a Băncii Naţionale a României este o acţiune menită să direcţioneze băncile de stat şi nu cele private. Am putea menţiona aici cazul Băncii “Dacia Felix” şi “Credit Bank-Renaşterea Creditului Românesc” care nu au respectat normele de prudenţă bancară şi au ajuns în final la insolvabilitate.

Faţă de această situaţie, s-a simţit nevoia imperioasă pentru adaptarea unei noi legi care să reglementeze şi situaţiile de insolvenţă ale unor bănci. A fost adoptată astfel Legea nr.83/1998 privind procedura falimentului băncilor care a reglementat în detaliu modalitatea de lichidare judiciară a băncilor. Precizăm că până la apariţia acestui act normativ, procedura era reglementată de Legea nr.64/1995, privind reorganizarea şi lichidarea judiciară a societăţilor comerciale.

Toate aceste acte normative au fost completate şi modificate funcţie de evoluţiile economiei naţionale şi implicit şi de activităţile bancare în complexitatea lor. Amintim în acest sens O.U.G. nr.137/2001 pentru modificarea şi completarea Legii bancare nr.58/1998, O.U.G. nr.186/1999 şi, ulterior, O.U.G. nr.138/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr.83/1998 privind procedura falimentului băncilor. În esenţă, toate aceste prevederi se referă la lichidarea băncilor prin faliment, acţiune solicitată, conform legislaţiei în vigoare, fie de către Banca Naţională a României fie de către un creditor care are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, neonorată integral de cel puţin 7 zile lucrătoare de la data scadenţei.

Diversitatea sistemului bancar prin apariţia mai multor bănci total private sau de stat cu acţionari semnificativi (cu 5% sau multiplu de 5% din capitalul social al băncii), deţinători a unor procente majoritare din capitalurile sociale ale băncilor, a impus şi apariţia unei altfel de lichidări deosebite de cea realizată prin faliment bancar şi anume, lichidarea voluntară a băncilor.

Sfera de aplicare a lichidării voluntare a băncilor.

Procedura lichidării voluntare a băncilor este aplicabilă tuturor băncilor existente pe teritoriul României, cu condiţia ca acţionariatul să decidă acest lucru. Trebuie precizat însă că această procedură este mult mai adecvată pentru acele bănci care nu au un acţionariat foarte numeros. Argumentăm această afirmaţie prin faptul că întrunirea şi luarea unor decizii, de către un acţionariat numeros şi diversificat se face de regulă anevoios, operativitatea în adoptarea unor decizii fiind foarte serios afectată.

Procedura derulării lichidării voluntare a băncilor

Lichidarea voluntară a băncilor este guvernată de dispoziţiile Legii 31/1990, republicată. Sediul materiei îl regăsim în cuprinsul art.222, 228 coroborate cu art.246 din Legea 31/1990, care prevede în mod expres că “dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării”. Legiuitorul prevede şi cazul dizolvării fără lichidare, atunci când este însă vorba de “fuziune ori divizare totală a societăţii”. Prin urmare, dizolvarea şi lichidarea unei societăţi comerciale, în speţă şi a unei bănci, reprezintă, în condiţiuni obişnuite, cele două faze obligatorii ale acestui proces.

Fisiere in arhiva (1):

  • Banci Falimentare dupa Anul 1990.doc

Alte informatii

Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică Specializarea Administrarea Afacerilor