Băncile Multinaționale

În a doua jumătate a secolului XX s-au produs schimbări profunde în structura şi activitatea sistemului bancar la scară mondială. Au continuat să existe, desigur, trăsături specifice ale sistemului bancar în fiecare ţară, în funcţie de condiţiile economice existente, ca şi de alte elemente importante precum tradiţia, politica băncii centrale, apartenenţa la grupări regionale etc. Dar tendinţa generală a fost aceeaşi pretutindeni, şi anume de formarea unor centre de putere cu mare potenţial financiar, care caută să atragă cât mai multă clientelă şi să deţină opondere cât mai ridicată din piaţă.

Politica de control asupra schimbului monetar,menţinută, în majoritatea ţărilor dezvoltate, până la sfârşitul deceniului 1970, a determinat o separare a activităţilor bancare interne de cele internaţionale desfăşurate, în cea mai mare parte, în cadrul pieţelor de eurodevize. Totodată, trebuie să se facă distincţie între bănci multinaţionale şi bănci internaţionale.

Băncile multinaţionale sunt băncile care şi-au implantat sucursale şi filiale în mai multe ţări, activitatea transnaţională depăşind o pătrime din totalul activităţii desfăşurate. Acestea se deosebesc de băncile internaţionale care efectuează operaţiuni pentru clienţii din diferite ţări sau în diferite valute, de la sediul din ţara

de reşedinţă.

La începutul mileniului III, sistemul bancar se află însă în toate ţările în faţa unui paradox: pe de o parte,băncile trebuie să fie tot mai mari, tot mai diversificate şi

să ofere o gamă crescândă de servicii pentru o concurenţă globală, iar, pe de altă parte, ele trebuie să fie tot mai flexibile, pentru a supravieţui pe o piaţă aflată în continuă schimbare. În acest sens, sistemele bancare din ţările dezvoltate au trecut printr-un proces de dezintermediere– adică o mai mare parte a intermedierilor financiare are loc prin titluri negociabile în loc de credite bancare. Atât entităţile financiare, cât şi cele nefinanciare, ca şi depunătorii şi investitorii au avut roluri-cheie şi au beneficiat de pe urma acestei transformări. Băncile au eliminat din ce în ce mai mult riscurile financiare (mai ales riscul de credit) din bilanţ şi le-au transferat pe piaţa

titlurilor de valoare, de exemplu prin convertirea activelor în titluri de valoare negociabile şi folosind swap-uri pe rata dobânzii şi alte tranzacţii cu instrumente derivate ca răspuns la stimulentele legale cum ar fi cerinţele de capital şi la impulsurile interne de a îmbunătăţi randamentulcapitalului investit pentru acţionari. Corporaţiile şi guvernele au început, de asemenea, să se bazeze în mai mare măsură pe pieţele naţionale şi internaţionale de capital pentru a-şi finanţa activităţile. În consecinţă,investitorii, inclusiv persoane juridice care gestionează o parte din ce în ce mai mare din finanţele mondiale,încearcă să-şi atenueze riscurile prin diversificarea portofoliilor lor în plan internaţional şi caută cele mai bune oportunităţi de investiţii dintr-o gamă mai largă de industrii, ţări şi valute. Pieţele financiare naţionale au devenit din ce în mai mult o parte integrantă a sistemului

financiar global. Centrele financiare oferă acum plasamente şi servicii pentru investitorii din toate ţările,iar solicitanţii de împrumuturi au acces la capitalul de pe

pieţele internaţionale. Companiile multinaţionale pot accesa o multitudine de pieţe interne şi internaţionale de capital pentru a-şi finanţa diverse activităţi sau fuziuni şi

achiziţii, în timp ce intermediarii financiari pot strânge fonduri şi gestiona riscurile cu mai mare uşurinţă prin accesarea acumulărilor de capital din marile centre

financiare internaţionale. Ca urmare, se constată tendinţa băncilor de a-şi extinde activitatea dincolo de aria lor tradiţională de activitate care consta în depozite şi

acordarea de împrumuturi, pe măsură ce multe ţări şi-au modificat legislaţia pentru a permite băncilor comerciale să se implice în activitatea de investiţii, gestionarea

activelor şi chiar asigurări, permiţându-le astfel să-şi diversifice sursele de venit şi să-şi reducă riscurile.

Unul dintre marile beneficii ale diversificării surselor de credit este reducerea„penuriei de credite”. Când băncile unei ţări se află sub presiunea cererii de credite, pot să procure resurse prin emisiuni de acţiuni sau obligaţiuni pe piaţa internă sau prin căutarea altor surse de finanţare pe plan extern. Dezavantajul este că pieţele au devenit mai volatile, şi această volatilitate poate duce la instabilitate financiară. De exemplu, pieţele instrumentelor derivate, care au reprezentat aproape 3 trilioane de dolari SUA în expunerile de credit înregistrate în bilanţuri în iunie 2001, pot fi imprevizibile şi uneori pot provoca tulburări.

Un alt câştig de pe urma globalizării financiare este că cei care au nevoie de credite şi investitorii pot obţine condiţii de finanţare mai bune. Totuşi, preţurile activelor pot să depăşească valorile de bază în timpul perioadelor de boom sau de criză, provocând volatilitate excesivă şi distorsionând alocarea capitalurilor. De exemplu, preţurile în domeniul imobiliar din Asia au crescut spectaculos şi au scăzut brusc înaintea crizelor din 1997-1998, lăsând multe bănci cu credite neperformante, având garanţii reale care îşi pierduseră mult din valoare.

Globalizarea a făcut ca în ierarhia marilor bănci cu activitate internaţională să se producă schimbări de mareamploare. Astfel:

-marile bănci americane, care au dominat piaţa mondială o lungă perioadă de timp după al doilea război mondial şi s-au văzut detronate de băncile japoneze în cursul anilor ’80, au revenit în forţă şi devansează acum net băncile concurente japoneze, precum şi băncile din Anglia, Franţa şi Olanda, care ocupă, de asemenea, locuri importante în ierarhie;

-la nivel global, se constată o revenire în prim-plan a băncilor japoneze, care sunt pe cale de a depăşi problemele cu care s-au confruntat în ultima vreme, în

special în ceea ce priveşte creditele neperformante;

- băncile chineze sunt, de asemenea, prezente în top;

-băncile germane au pierdut în ultimul an locuri importante faţă de poziţiile deţinute în anii anteriori.

În primele 10 bănci globale se regăsesc cinci bănci internaţionale din Europa, respectiv HSBC Holdings Londra (locul 3), Credit Agricole Groupe Paris (locul5), Royal Bank of Scotland (locul 6), HBOS (locul 9) şi BNP Paribas (locul 10).

Astfel, situaţia celor mai mari 10 bănci internaţionale din lume după mărimea capitalurilor şi activelor bancare la 31 decembrie 2004 este prezentată în tabel.