Caracteristici ale Sistemul Bancar din România

Economia de piață presupune existența unui sistem bancar care să asigure mobilizarea disponibilităților monetare ale economiei și orientarea lor spre desfășurarea unor activități economice eficiente. Băncile sunt instituții financiare care concentrează mijloacele de plată și acordă credite, facilitând soluționarea problemei pieței. Aceste instituții au apărut din timpurile cele mai vechi.

Într-o economie de piată, sistemul bancar îndeplinește funcția de atragere și concentrare a economiilor societății și de canalizare a acestora, printr-un proces obiectiv și imparțial de alocare a creditului, către cele mai eficiente investiții. În îndeplinirea acestei prime funcții, băncile, că verigi de bază ale sistemului, urmăresc modul în care debitorii utilizează resursele împrumutate. Băncile asigură și facilitează efectuarea plăților, oferă servicii de gestionare a riscului și reprezintă principalul canal de transmisie în implementarea politicii monetare. Băncile işi au originea in trecutul indepărtat. Primele dovezi ale desfăşurării unei activităţi bancare pe teritoriul României datează din anul 167 e.n. Este vorba despre un document ce reprezintă un contract privind înfiinţarea unei bănci. Ea putea acorda împrumuturi în numerar şi percepea dobandă. Desigur există o enormă diferenţă între operaţiunile limitate, efectuate de bancheri la începuturile activităţii bancare şi gama complexă de servicii care pot fi oferite de o bancă modernă.

Virgil Madgearu în ,,Cursul de economie politică” menţionează că în sec. XII, zarafii genovezi nu se ocupau numai cu schimbul monedelor ci primeau de la persoane particulare depozite de bani pentru păstrare şi acordau la rândul lor împrumuturi sub denumirea cambii monetare. În principate băncile iau naştere în a doua jumătate a sec. XIX. În 1857 ia fiinţă la Iaşi Banca Naţională a Moldovei, iar în 1866 la Bucureşti, Banca României. În 1880 a luat fiinţă Banca Naţională a României ca societate pe acţiuni cu capital iniţial de 30 milioane lei aur, din care circa 10 milioane erau ale statului.

În perioada interbelică au funcţionat în România numeroase bănci comerciale, printre care Banca Românească, Banca Comercială Română, Banca de Credit, Banca Maramureş unele bănci agricole, precum Banca Agricolă, Creditul funciar rural, bazele de credit şi altele.

În literatura economică se arată că există în ţări cu economie de piaţă 4 tipuri de bănci:

1) banca de emisiune cu rolul de a emite monedă şi de a asigura controlul asupra masei monetare, de a acorda credite altor bănci prin operaţii de resort şi de a controla întreaga politică monetară a statului (la noi Banca Naţională Romană);

2) banca de depuneri sau de depozit (acordă credite pe timp scurt care generează următoarele operaţii scontate, avansuri în cont curent sau deschideri de credit pe care titularul de cont îl poate utiliza, operaţii de bursă, viramente, credite de gaj);

3) bănci de afaceri acordă credite pe timp lung întreprinderilor şi contribuie la finanţarea unor proiecte de investiţii. Resursele lor constau în capital propriu şi nu folosesc depozitele care le-au fost incredinţate;

4) bănci specializate sau instituţii financiare specializate:

a) casa de credit agricol

b) credit financiar (credit ipotecar pe timp lung acordat particularilor şi colectivităţilor publice locale)

c) credit naţional acordat comerţului şi industriei pentru modernizare, pentru restructurare

d) bănci populare in ajutorul intreprinzătorilor mici şi mijlocii

e) bănci de comerţ exterior.

Există de asemenea bănci specializate cu competenţe internaţionale (BIRD; BERD; Banca Mondială, etc.). Literatura de specialitate arată 4 funcţii de bază ale activităţii bancare.

1) Gestiunea sistemului de plăţi;

2) Activitate de transfer;

3) Mutualizarea (divizarea) riscurilor;

4) Banca intervine pe diviziunea pieţei monetare exercitand o funcţie de arbitraj.