Cardurile bancare

Primele idei în legătură cu apariţia unui instrument de plată de genul cardului au apărut în 1946 datorită lui John C. Biggins. Acesta a conceput nişte bonuri valorice în schimbul cărora se puteau face de la comercianţi diferite achiziţii. De la acest sistem simplist s-a ajuns la eliberarea primelor carduri în 1951, banca ce a făcut acest prim pas fiind Franklin National Bank din New York. Tot în aceeaşi perioadă Diners Club introducea pe piaţă primul card pentru călătorii şi consum (în 1950).

Seria lansărilor a continuat, în 1960 Bank of America lansând BankAmericard, în prezent faimoasele VISA.

Evoluţia acestor instrumente de plată a fost spectaculoasă. Până în 1980 numărul cardurilor emise a atins cota de 73 milioane, iar până în 1991 ajungându-se la peste 100 milioane Iniţial băncile şi celelalte instituţii emitente nu au ştiut cărui sector de piaţă să adreseze aceste carduri, comercianţilor sau consumatorilor. Însă răspunsul a venit de la sine datorită unei caracteristici fundamentale a cardurilor: uşurinţa în utilizare – cardurile au fost acceptate de către toate categoriile de potenţiali utilizatori.

Astfel cumpărătorii s-au văzut scăpaţi de problemele pe care li le ridica utilizarea numerarului, ei nemaiîntâlnind dificultăţi în achiziţionarea de bunuri şi servicii. În afara acestui aspect cardul s-a constituit într-un instrument ce le asigura obţinerea instantanee de credite.

Şi comercianţii au fost mult ajutaţi în munca lor de utilizarea cardurilor. Ei puteau astfel autoriza vânzările cu mult mai multă uşurinţă. Dacă numărul cardului nu apare pe lista neagră şi valoarea tranzacţiei se încadrează sub limita stabilită, atunci tranzacţia se putea desfăşura fără probleme. În altă ordine de idei, volumul vânzărilor a crescut substanţial în urma utilizării cardurilor. Cu cât s-au emis mai multe carduri din punct de vedere cantitativ şi al diversităţii lor, cu atât comercianţii care acceptau astfel de instrumente de plată au fost mai mult vizitaţi de către cumpărători. Un alt avantaj constă în faptul că micii comercianţi nu ar fi avut puterea de a realiza un sistem de vânzare pe bază de credite. Astfel, prin intermediul cardurilor de credit, ei au putut şi pot beneficia de un astfel de sistem de plăţi, sistem ce le aduce un număr mult mai mare de cumpărători.

Şi băncile au fost şi sunt o categorie ce a beneficiat de numeroase avantaje financiare de pe urma cardurilor, şi mai ales a credit cardurilor. Astfel, prin intermediul acestora din urmă ele acordau cu uşurinţă credite, în urma cărora încasau dobânzi destul de avantajoase. În afară de aspectele de ordin financiar, bancile au reuşit prin intermediul cardurilor să spargă bariera impusă de limitele gografice. Dacă până la apariţia cardurilor clienţii preferau băncile din vecinătatea lor, de la acel moment acest criteriu a devenit din ce în ce mai puţin semnificativ.

Noţiunea de card

Cardurile sunt definite ca fiind un instrument de plată fără numerar, prin care un posesor autorizat poate achita contravaloarea unor bunuri şi/sau servicii cumpărate de la comercianţii abilitaţi să îl accepte sau prin utilizarea căruia poate obţine lichidităţi de la banca emitentă, folosindu-se în acest sens diferite automate destinate strict acestui scop. Chiar dacă există mai multe tipuri de carduri, emise de bănci sau societăţi diferite şi care uneori au şi unele funcţii diferite (de debit sau de credit), toate aceste instrumente au unele trăsături comune, cum ar fi:

1. sunt realizate din material plastic de dimensiuni standard

2. pe faţa cardului este inscripţionat numele emitentului, numărul cardului, perioada de valabilitate, numele posesorului, sfera de aplicabilitate, sigla emitentului, etc.

3. pe spatela cardului este aplicată o bandă magnetică dedicată elementelor de securitate precum şi un spaţiu dedicat exclusiv semnăturii posesorului.

Tipologie

Tipologia cardurilor poate fi analizată în funcţie de mai multe criterii.

1. Un prim criteriu în acest sens îl reprezintă modalitatea de stocare a caracteristicilor de securizare. În funcţie de acest criteriu, cardurile pot fi cu bandă magnetică sau cu microprocesor

În cazul cardurilor cu bandă magnetică, încriptarea şi securizarea informaţiilor despre utilizator, emitent, precum şi a algoritmului de codare – decodare se realizează pe trei piste distincte.

Cardurile cu microprocesor au ataşate pe faţă un chip care permite stocarea informaţiilor de securitate direct în acesta, permiţănd în acelaşi timp şi transferul efectiv de fonduri. În prezent există o tendinţă de înlocuire a cardurilor cu bandă magnetică de către cele cu microprocesor.

2. O clasificare foarte importantă a cardurilor se realizează însă în funcţie de sursa de acoperire a cheltuielilor. Astfel, raportându-ne la acest criteriu putem vorbi de carduri de debit şi de carduri de credit.

a) Cardul de debit se utilizează pentru achiziţionarea de bunuri sau servicii şi pentru obţinerea de numerar dintr-un cont de card în limita soldului disponibil. In cazul depasirii soldului, bancile acorda credite la dobanzi ridicate, ceea ce constituie o modalitate profitabila a bancilor de oferire a unor produse si servicii catre populatie.

Contul din care operează cardul respectiv poate fi un cont curent de operaţiuni sau unul dedicat tranzacţiilor cu carduri.

Cardul de debit contine o banda magnetica si necesita introducerea unui numar personal de identificare (PIN) in terminalul electronic, înainte de accesarea serviciului. In tranzactiile electronice, numarul personal de identificare este echivalent cu semnatura. Platile efectuate cu card de debit si acceptate de catre sistem prin operatiunea de autorizare on-line, pentru comerciantul care este platit prin aceasta modalitate, sunt plati garantate.