Consiliul European

CONSILIUL EUROPEAN

Vocea statelor membre

1. Scurt istoric

Primul summit al şefilor de stat sau de guvern al statelor UE a avut loc în februarie şi iulie 1961, în Paris şi Bonn. Acestea erau summit-uri informale a liderilor Comunităţii Europene şi au fost iniţiate din cauza resentimentelor preşedintelui francez Charles de Gaulle faţă de instituţiile supranaţionale (Comisia Europeană) care dominau procesul de integrare. Primul summit important a fost ţinut după plecarea lui Charles de Gaulle la Haga în 1969, unde s-a ajuns la un acord referitor la admiterea Marii Britanii în Comunitate şi iniţierea de politici de cooperare în afacerile externe (Cooperarea Politică Europeană), ducând integrarea peste obiectivele economice.

Reuniunile au fost formalizate în perioada dintre 1974 şi 1988. La reuniunea din decembrie 1974 ţinuta la Paris, urmând o propunere a preşedintelui francez Valery Giscard d'Estaing, s-a convenit că este necesară o implicare politică în „scaunul gol al crizei” şi al problemelor economice. Primul Consiliu European, aşa cum a devenit cunoscut, a avut loc la Dublin în 10-11 martie 1975 în timpul primei preşedinţii Irlandeze a Consiliului Uniunii Europene. În 1987, Consiliul a fost inclus în tratate pentru prima dată (Actul Unic European), iar rolul lui a fost definit pentru prima dată în Tratatul de la Maastricht. La început aveau loc doar două întruniri pe an, în prezent având loc în medie şase Consilii Europene pe an. Sediul Consiliului a fost stabilit în 2002 la Bruxelles. Pe lângă întrunirile obişnuite ale Consiliului European, au loc şi întruniri extraordinare, ca de exemplu cel din 2001 când Consiliul European s-a întrunit pentru a oferi un răspuns atacurilor de la 11 septembrie sau întrunirea extraordinară din 2011 pentru a stabili un răspuns la criza datoriilor suverane. Unele dintre întrunirile Consiliului European sunt văzute de unii ca puncte de cotitură în istoria Uniunii Europene, cum ar fi:

• 1969, Haga: Politica externă şi extinderea;

• 1974, Paris: Crearea Consiliului;

• 1985, Milano: Iniţierea Conferinţei Interguvernamentale ce va duce la Actul Unic European;

• 1991, Maastricht: Acordul pentru Tratatul de la Maastricht;

• 1993, Copenhaga: Definirea Criteriilor de la Copenhaga;

• 1997, Amsterdam: Acordul pe Tratatul de la Amsterdam;

• 1998, Bruxelles: Selectarea statelor membre care vor adopta euro ;

• 1999, Koln: Declaraţia pentru forţele militare;

• 1999, Tampere: Reforma instituţională ;

• 2000, Lisabona: Strategia Lisabona;

• 2002, Copenhaga: Acordul privind extinderea din mai 2004;

• 2007, Lisabona: Acordul pe Tratatul de la Lisabona;

• 2009, Bruxelles: Numirea Preşedintelui Consiliului şi a Înaltului Reprezentant;

• 2010, Bruxelles: Facilitatea Financiară Europeană pentru Stabilitate;

• 2011, Bruxelles: Acordul incipient pentru Pactul Fiscal.

Aşadar, Consiliul European a existat dinainte de a câştiga statut oficial ca instituţie a Uniunii Europene odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona. Astfel, articolul 214(2) din Tratatul de la Maastricht acorda, înainte de a fi amendat de Tratatul de la Lisabona, Consiliului “întrunit în formatul şefilor de stat şi de guvern şi acţionând cu o majoritate calificată, numeşte persoana ce va ocupa funcţia de Preşedinte al Comisiei Europene”.

Tratatul de la Lisabona a acordat Consiliului European personalitate legală şi a făcut Consiliul o instituţie distinctă faţă de obişnuitul Consiliu al Uniunii Europene, cunoscut ca si Consiliul de Miniştri şi a creat funcţia permanentă de preşedinte al Consiliului, devenind una dintre cele şapte instituţii ale Uniunii. Deşi Consiliul Uniunii Europene şi-a menţinut sistemul de prezidenţie rotativă, Consiliul European a creat un nou sistem de desemnare a unei persoane, fără a fi şef de stat sau de guvern, pentru a îndeplini funcţia de Preşedinte pentru doi ani şi jumătate.

Ca urmare a ratificării tratatului în decembrie 2009, Consiliul European l-a ales pe Primul Ministru belgian, Herman Van Rompuy ca prim preşedinte permanent.