Consiliul Monetar

I. O privire generala asupra consiliului monetar

Pe plan mondial ideea consiliului monetar a fost sustinuta in special de Hanke si Schuler. Recent, au aparut si in Romania discutiile privind posibila adoptare a consiliului monetar ca solutie la problemele indisciplinei financiare. Intr-una dintre primele lucrari aparute (Doltu, 1997), care compara banca centrala si consiliul monetar, se ajunge la concluzia ca exista mai putine dezavantaje pentru o economie daca opereaza cu un consiliu monetar, comparativ cu cazul in care sistemul monetar este bazat pe bancacentrala.

Pe scara istorica, adoptarea relativ recenta a consiliilor monetare in Hong Kong (1983), Argentina (1991), Estonia (1992), Lituania (1994), si Bulgaria (1997) a inspirat cu siguranta pe unii economisti si decidenti de politica economica, care au asociat unele evolutii pozitive din economiile mentionate cu adoptarea consiliului monetar. Acelasi efect l-au avut si orientarile recente ale unor tari asiatice lovite de criza financiara in 1997 si 1998, care au cochetat cu ideea adoptarii consiliului monetar ca solutie la noile probleme aparute (Indonezia, Tailanda, si Malaezia). Experienta de succes in primii ani dupa adoptarea consiliului monetar in Argentina a inspirat discutiile despre posibila adoptare a sistemului si in tari latino-americane care au trecut cel putin o data in ultimul deceniu prin criza financiara: Brazilia si Mexic.

Ideea consiliului monetar a fost sprijinita si de aparitia unor insatisfactii legate de slabiciunile sistemului bancii centrale in ceea ce priveste relatia politica cu guvernul si modul de luare a deciziilor de politica monetara. In ceea ce priveste primul aspect, a aparut dezamagirea generata de susceptibilitatea oricarei banci centrale de a ajunge sa finanteze deficitele fiscale la presiunea guvernului. Aceasta ingrijorare a generat, de altfel, si suportul larg pentru independenta bancii centrale. In ceea ce priveste cel de-al doilea aspect (modul de luare a deciziilor), ingrijorarea a aparut relativ la caracterul discretionar al deciziilor de politica monetara, ceea ce a dat nastere si sprijinului teoretic pentru impunerea de reguli monetare in cadrul sistemului bancii centrale.

Consiliul monetar este un aranjament care se bazeaza pe o regula speciala –legarea bazei monetare de variatiile in balanta de plati – si reprezinta, si in teorie si in practica o alternativa la solutiile privind independenta bancii centrale si regulile monetare din sistemul bancii centrale.

Majoritatea tarilor care au traversat crizele financiare din anii 1980 si 1990 au avut un sistem de curs de schimb fix. Atat timp cat politicile macroeconomice si politicile structurale au fost compatibile cu scopul mentinerii cursului de schimb fix, fundamentele acestuia nu s-au deteriorat si atacurile asupra monedelor lor nu au aparut. Treptat, pe masura ce politicile au devenit incompatibile cu scopul mentinerii stabilitatii ratei de schimb, s-au acumulat tensiuni care, ignorate, au generat criza financiara.

Astazi, unele dintre tarile lovite de criza nu par sa paraseasca ideea cursului de schimb fix ci par sa tinteasca la fixarea acestuia in cadrul unui consiliu monetar. Fac acest lucru cu speranta ca regulile pe care acesta se bazeaza vor permite evitarea incoerentei politicilor economice si vor mari, totodata, credibilitatea politicilor prin limitarea posibilitatii pentru politici monetare discretionare intr-o masura mai mare decat o poate face fixarea ratei de schimb sub sistemul bancii centrale. Atractia acestor tari pentru sistemul consiliului monetar poate veni din compararea beneficiilor din plusul de credibilitate pe care il aduce consiliul monetar cu costurile la care aceasta credibilitate sporita poate fi obtinuta. Beneficiile unei credibilitati sporite pot fi performante mai bune pentru inflatie si crestere economica sau pentru anticipatiile generatoare de crize si pentru echilibrele multiple indezirabile. Costurile sunt, de obicei, asociate cu restrictivitatea marita a politicii de credite, abilitatea scazuta a autoritatilor de a altera paritatea monedei, susceptibilitatea economiei de a fi expusa la socuri fara a avea instrumente alternative de politica economica si lipsa creditorului de ultima instanta.