Datoria publică a României. Concept, forme de manifestare și mod de gestionare

INTRODUCERE

Lucrarea de faţă tratează problematica datoriei publice interne şi externe a statului român în perioada de tranziţie şi până în prezent. În cadrul finanţelor publice din statele moderne şi contemporane, împrumuturile publice reprezintă un mijloc de completare a fondurilor băneşti de utilitate publică, inclusiv de completare a veniturilor bugetare.

Determinat de aceste necesităţi, în secolul nostru, împrumutul public a devenit un fenomen cu o dinamică accelerată, mai ales după primul şi cel de-al doilea război mondial, atât în state dintre cele mai dezvoltate şi industrializate, cât şi în state desprinse din regimul colonial.

Subiectul ales este deosebit de actual, mai ales în condiţiile reluării practicii împrumutului public după perioada regimului comunist.

Trebuie să reţinem şi faptul că după 1989 s-a manifestat încetul cu încetul progresul retragerii statului din economie, proces care a condus la micşorarea bazei de venituri care alimentau statul. Acest fapt a dus la creşterea presiunii exercitate de cheltuieli pe care statul era nevoit să le suporte şi care nu au avut o tendinţă de scădere proporţională cu cea a veniturilor.

Drept urmare a crescut datoria publică, pe seama ei finanţându-se o mare parte din aceste cheltuieli. În frecventele situaţii când veniturile procurate de stat din impozite şi taxe şi cele provenite de la întreprinderile şi proprietăţile sale nu acoperă integral cheltuielile sale, apar deci, dezechilibre bugetare centrate pe deficit, complementarea veniturilor publice făcându-se pe calea creditelor publice, cale excepţională de procurare a veniturilor publice necesare.

Dată fiind importanţa sa, dezvoltarea şi răspândirea împrumutului public au fost însoţite de formularea a tot mai multe noţiuni şi concepte privind teoria şi practica acestui împrumut. Acestea au ajuns unul dintre obiectivele distincte şi importante ale ştiinţei finanţelor publice, şi, totodată, o parte corespunzătoare din obiectul legislaţiei financiare.

Din punct de vedere terminologic, expresia ,,împrumut public" este sinonimă cu ,,credit public", iar în sfera acestuia sunt cuprinse atât împrumuturile de stat, cât şi cele ale altor colectivităţi publice, mai frecvent unităţi administrativ- teritoriale.

Împrumuturile de stat sunt contractate de la cetăţenii autohtoni, de la capitaliştii autohtoni sau străini, de la alte state sau organizaţii financiare şi bancare internaţionale. Pentru exprimarea proporţiei cantitative a acestor împrumuturi este utilizată şi s-a răspândit preferenţial expresia datorie publică, devenind indicele sintetic de apreciere a situaţiei financiare a statelor din acest punct de vedere.

Datoria publică a fost caracterizată ca fiind situaţia juridică individuală în care se află patrimoniul administrativ al statului în ceea ce priveşte obligaţiile acestui patrimoniu de a plăti unor creditori determinaţi anumite sume de bani.

De fapt, datoria publică este rezultanta împrumuturilor de interes public. Acest fapt este confirmat de dispoziţiile legii de specialitate din statul nostru care prevăd că datoria publică reprezintă totalitatea obligaţiilor pecuniare, rezultate din împrumuturi interne şi externe, pe termen mediu şi lung, contractate de către stat în nume propriu sau garantate de acesta.

Pe lângă concluzii şi o scurtă introducere, lucrarea cuprinde trei capitole mari în care este prezentat succint acest subiect deosebit de important.

Vom începe prin a aborda tema din punct de vedere teoretic, adică aşa cum este prezentată în legislaţie şi în literatura de specialitate. Apoi vom continua cu aspecte statistice ale evoluţiei datoriei publice a României, aspecte practice din care vom desprinde rolul datoriei publice în mecanismul economiei de piaţă, iar în încheiere vom prezenta câteva consideraţii personale privind tema abordată.

DATORIA PUBLICĂ A ROMÂNIEI.

CONCEPT, FORME DE MANIFESTARE ŞI MOD DE GESTIONARE

1.1.Conceptul de datorie publică

Datoria publică reprezintă totalitatea obligaţiilor financiare interne şi externe ale statului, la un moment dat, provenind din împrumuturi contractate direct sau garantate de Guvern, prin Ministerul Finanţelor Publice, sau de autorităţile administraţiei publice locale de la diverşi creditori, persoane fizice sau juridice rezidente sau nerezidente în România.

Obligaţiile reprezintă angajamentele care decurg din contractarea împrumuturilor, şi anume: rambursarea împrumutului, plata dobânzilor, a comisioanelor, a unor avantaje acordate creditorilor.

Datoria publică se stabileşte şi se gestionează în mod distinct pe cele două forme ale ei:

-datorie publică guvernamentală;

-datorie publică locală

Figura 1.1

Sursa: Tatiana Moşteanu - Buget şi trezorerie publică, Editura Universitară, Bucureşti, 2004, pagina 283.

Împrumuturile contractate de autorităţile administraţiei publice locale, ce sunt instrumente ale datoriei publice locale, fac parte din datoria publică a României, dar nu reprezintă datorii sau răspunderi ale Guvernului. De asemenea, datoria publică în funcţie de termen se clasifică astfel:

-datorie publică pe termen scurt (flotantă);

-datorie publică pe termen mediu şi lung (consolidată).

În funcţie de calitatea creditorilor, datoria publică poate fi:

a) brută, fiind dată de valoarea totală a împrumuturilor, indiferent unde sunt plasate;

b) netă, în care nu intră valoarea împrumuturilor plasate la instituţiile statului.