Deficitul Bugetar

Activitatea economică a fiecărei ţări se desfăşoară potrivit unui mecanism economic, în care principala funcţie este cea de conducere şi reglare a proceselor economice. Un rol important în realizarea acestei funcţii revine pieţei concurenţiale, pe care se reglează raportul de interese prin participarea agenţilor economici la formularea cererii şi ofertei, la înfăptuirea lor şi a echilibruui economic. În acest context, statul participă atât ca agent economic, cât şi ca autoritate publică, prin funcţia acestuia de a crea şi exercita cadrul legislativ. Statul influenţează derularea proceselor economice prin pârghiile economico-financiare la care poate apela: pârghia fiscală, pârghia vamală, cea a cheltuielilor publice. Piaţa generează, la rândul ei, factori de influenţă precum preţul, costul, profitul, dobânda etc. Cuantificat în formă monetară, acest mecanism financiar îl reflectă, de fapt, pe cel economic. Bugetul de stat deţine în cadrul sistemului financiar, 25-30%.

Din punct de vedere juridic, bugetul de stat reprezintă o lege, un act normativ(necesită aprobarea in parlament) cu caracter previzional (prevăzut pentru o perioadă de timp în viitor) şi obligatoriu, care prevede şi autorizează veniturile şi cheltuielile statului, pe durata unui an. Bugetul de stat reflectă opţiunile de politică economică, socială şi financiară ale statului, referitoare la o perioadă de un an.

Echilibrul financiar la nivel macroeconomic este o formă de manifestare a echilibrului economic general, exprimând concordanţa dintre ansamblul resurselor financiare necesare unei ţări şi posibilităţile de procurare a acestora. La nivel microeconomic, echilibrul financiar reprezintă concordanţa dintre creanţele de încasat şi obligaţiile de plată prevăzute prin bugetul lor de venituri şi cheltuieli. Instrumentul în care îşi găsesc reflectarea toate resursele financiare,indiferent de provenienţă, de metodele de prelevare-repartizare utilizate şi de destinaţia pe care o capătă, reprezintă balanţa financiară a economiei naţionale (sau în raport cu sfera de cuprindere: bugetul public naţional, bugetul de stat, bugetul local, planul financiar, bugetul de venituri şi cheltuieli etc.). Prin intermediul balanţei financiare, se verifică echilibrul financiar general, se dimensionează resursele financiare, se precizează destinaţia acestora, se stabilesc modalităţi de acoperire a deficitului sau de valorificare a excedentului.

În procesul elaborării balanţei financiare a economiei naţionale, o problemă deosebit de importantă este acea a determinării nivelului optim, la care să se realizeze echilibrul financiar. Acest nivel este definit atât de mărimea absolută a resurselor mobilizabile, cât şi de mărimea relativă a acestora caracterizată prin creşterea procentuală faţă de perioada de bază. Nivelul la care se stabileşte echilibrul financiar depinde de o multitudine de factori, între care un loc primordial îl ocupă mărimea produsului intern brut, de proporţiile în care acesta se repartizează pentru consum şi formare brută de capital. Cu cât PIB-ul este mai ridicat, cu atât cresc posibilităţile de constituire a fondurilor financiare. Utilizarea unei părţi importante a acestuia, pentru finanţarea unor investiţii productive creează premisele sporirii producţiei materiale şi creşterii gradului de satisfacere a nevoilor materiale şi spirituale ale cetăţenilor. Pe lângă acest element hotărâtor, pot fi identificaţi şi alţi factori, ce îşi pun amprenta asupra nivelului echilibrului financiar: regimul amortizării mijloacelor fixe şi destinaţia amortizării; caracteristicile sistemului fiscal şi proporţiile de participare a persoanelor fizice şi juridice la constituirea fondurilor de resurse financiare ale societăţii; amploarea evaziunii fiscale; alţi factori. La rândul lor, necesităţile de resurse financiare depind de volumul investiţiilor ce urmează a fi realizate, volumul producţiei, lucrărilor şi serviciilor ce trebuie executate, amploarea lucrărilor de cercetare, de viteza de rotaţie a fondurilor, asigurarea securităţii sociale şi a ordinii publice etc.

Practica bugetară evidenţiază trei tehnici de asigurare a echilibrului bugetar:

a.) fondul de rezervă - se constituie în perioadele economice favorabile, în care masa impozitelor poate creşte, fără a spori cota de impunere, deoarece baza de impozitare este mai mare.

b.) fondul de egalizare - presupune finanţarea deficitului bugetar printr-un împrumut sau prin emisiune monetară suplimentară; ulterior, în perioade sau conjunscturi favorabile, aceste obligaţii asumate trebuiesc stinse. În cazul emisiunii monetare, stingerea se face prin creşterea economicăce presupune o masă monetară suplimentară, care nu se va mai emite, având în vedere că emisiunea s-a făcut anticipat.

Experienţa diverselor ţări a arătat că cele mai severe crize de lichiditate sunt generate de creşterea substanţială a serviciului datoriei externe pe termen scurt, cu alte cuvinte de aglomerarea scadenţelor pe o perioadă de câţiva ani. Apariţia acestor situaţii critice este favorizată de următoarele situaţii: termenele de rambursare a creditelor şi împrumuturilor externe nu au fost eşalonate pe o perioadă de timp rezonabilă; exporturile şi celelalte surse de venituri externe nu au crescut în ritmurile scontate; importurile sunt deja reduse la nivelul minim necesar; nu au fost acumulate rezervele valutare suficiente în perioadele relativ mai favorabile ale balanţei de plăţi; creditorii externi nu acceptă refinanţarea împrumuturilor; pieţele internaţionale de capital sunt foarte solicitate.

Aglomerarea scadenţelor pe termen scurt denotă o structură nefavorabilă a datoriei externe, care poate fi determinată de interacţiunea următoarelor împrejurări: deficitele neaşteptate şi relativ ridicate ale balanţelor de plăţi curente ale ţărilor sunt finanţate, de obicei, prin împrumuturi externe pe termen mediu şi scurt; dacă evoluţia din următorii ani a exporturilor este favorabilă, aceste datorii pe termen scurt nu mai sunt necesare; în schimb, dacă evoluţia din următorii ani a exporturilor este nefavorabilă, datoriile pe termen scurt se cumulează cu datoriile precedente scadente şi cu alte ieşiri de capital, generând o criză de lichiditate;

c.) amortizarea alternativă