Eficientizarea Costurilor și Sistemul Informațional Bancar

CAPITOLUL I

EFICIENTIZAREA COSTURILOR BANCARE

1.1 Tipuri de costuri prezente în activitatea bancară

Îndeplinind funcţia de intermediere, băncile suportă în cadrul desfaşurării activităţii lor, două categorii de costuri:

- costul resurselor;

- costul de funcţionare, distribuire şi recuperare a disponibilităţilor.

Costul resurselor se concretizează în plata dobânzilor bonificate. Nivelul dobânzii este influenţat de cererea şi de oferta de pe piaţă, pe de o parte, şi de orientările de politică monetară şi de credit, pe de altă parte.

Pe langă raportul dintre cerere şi ofertă, există şi alte elemente care influenţează dobânda de piaţă:

- taxa scontului;

- nivelul dobânzilor de valorificare a diferitelor disponibilităţi;

- nivelul dobânzilor practicate în exteriorul ţării;

- evoluţia puterii de cumpărare a monedei;

- gradul de eroziune a capitalurilor băneşti;

- gradul de dezvoltare şi stabilitate economică.

Costul de funcţionare are o structură specifică în care se includ:

- cheltuielile de personal sub forma salariilor şi altor drepturi asimilate deţin cea mai mare pondere în cadrul costurilor de funcţionare. Personalul băncilor este divers, complex (pe lângă desfăşurarea activităţilor specifice, acesta poate oferi şi servicii de consultanţă şi îndrumare) şi necesită o foarte bună pregatire (mai ales în domeniul utilizării tehnicilor informatice moderne care au monopolizat activitatea bancară). În structura personalului bancar, cea mai mare pondere o ocupă şefii de compartimente (53,8%), urmează funcţionarii (30%), apoi cadrele de conducere (15,6%). Aceste proporţii explică de ce salariile din sectorul bancar sunt atât de mari.

- cheltuielile generale şi de amortizare nu ocupă un procentaj ridicat în totalul cheltuielilor băncii, dar se caracterizează prin permanenţa lor la nivelul fiecărei bănci. Dezvoltarea permanentă a reţelei bancare, apariţia de noi echipamente performante necesare desfăşurării activităţii (terminale de plăţi electronice şi reţelele aferente), nevoia pentru securitatea casieriilor şi a tezaurelor, acestea sunt numai câteva dintre elementele care generează cheltuielile generale şi de amortizare.

- rezervele. La nivel internaţional, se observă tendinţa ca rezervele băncilor să fie folosite, devenind o cheltuială, pentru a acoperi riscul generat de operaţiunile de credit transformate în creanţe nerecuperabile.

În ultima perioadă, băncile sunt cele care oferă capitaluri la cel mai mare cost, casele de brokeraj şi pieţele financiare făcând competiţie acerbă şi preluând mare parte din rolul de intermediere al băncilor.

Începând cu anul 1985, s-au observat eforturile băncilor de a-şi reduce costurile de funcţionare şi de a-şi creşte profitabilitatea, şi toate acestea din teama de a nu fi necompetitive şi/sau preluate.

Autorii Scott MacDonald şi Timothy W. Koch îşi pun întrebarea dacă există prea multe bănci, uniuni de credit şi instituţii financiare, dacă este nevoie de "trei instituţii concurente" la fiecare colţ de stradă.

Dar tot ei prezintă o posibilă soluţie: băncile de pe aceeaşi piaţă şi-ar putea combina operaţiunile, reducând costurile cu închirierea spaţiilor, costurile cu utilităţile, eliminând consiliile de directori, folosind tehnologia informaţională mult mai eficient. De fapt, aceste economii de costuri au constituit una din motivaţiile recentelor preluări şi achiziţii de bănci.

1.2. Strategii de management a cheltuielilor

Există patru categorii de strategii de management a cheltuielilor:

a) eliminarea cheltuielilor. Se identifică acele cheltuieli care sunt făcute în exces sau aproape inutil şi sunt eliminate.

b) eficientizarea operaţiunilor. Această stategie constă în a creşte eficienţa operaţională în oferirea de produse şi servicii. Se poate realiza în 3 moduri:

- se reduc costurile dar se menţine acelaşi nivel de produse şi servicii (mai puţini angajaţi realizează acelaşi volum de muncă);

- creşte volumul de produse şi servicii păstrând acelaşi nivel al costurilor (economie de scală);

- creşte fluxul de muncă (o sarcina primită de către un angajat este îndeplinită mult mai repede de către acesta).

De fapt, toate aceste 3 modalităţi presupun creşterea productivităţii muncii.

c) creşterea veniturilor prin creşterea preţurilor de vânzare a produselor şi serviciilor, dar menţinerea unui nivel ridicat al activităţii pentru ca veniturile totale să crească. Această metodă este eficientă, în special, în cazul produselor cu cerere inelastică.