Evoluția Sistemului Bancar din România

Sistemul bancar românesc este un sistem viabil, un proces de restructurare şi asanare, fiind încheiat în linii genrale. Este deasemenea un ansamblu de bănci diferit organizat în jurul şi sub conducerea băncii centrale în vederea coordonării operaţiunilor de scont şi re-scont de credite, de plasamente şi de administrare a depozitelor bancare.

Pentru a creşte rolul băncilor în economia de piaţă, printre primele sectoare restructurate se numără şi cel bancar, vizând aspectele:

- desfiinţarea monopolului statului asupra sectorului bancar;

- reorganizarea băncilor de stat ca societăţi pe acţiuni;

- capitalizarea băncilor;

- privatizarea băncilor de stat sau cu capital majoritar de stat;

- diversificarea produselor şi serviciilor bancare;

- realizarea unui management performant şi eficient;

- desfăşurarea activităţii bancare după statute proprii fiecărei bănci;

- deschiderea către colaborare cu băncile străine;

- sprijinirea activităţii de investiţii şi de creditare, ca instrumente majore ale construcţiei economice de piaţă.

Sistemul bancar include banca centrală, toate băncile comerciale, băncile de afaceri, de depozit, de credit, industriale, agricole si alte instituţii de credit existente într-o ţară, diferenţiate prin atribuţiile şi particularităţile funcţionarii lor prin prerogativele conferite prin lege.

Legea bancară a creat trei categorii de sectoare în ceea ce priveşte băncile comerciale:

- categoria I: bănci cu capital până la 10 milioane lei inclusiv (330 unităţi cu 1788 milioane lei capital şi rezerve);

- categoria II: bănci cu capital între 10-60 milioane lei (98 unităţi cu 3.362 milioane lei capital şi rezerve);

- categora III: bănci cu capital peste 60 milioane lei (18 unităţi cu 4 164 milioane lei capital şi rezerve).

Însumând cele trei categorii dau un număr de 446 unităţi teritoriale cu 9 314 milioane capital şi rezerve (conform situaţiei statistice a BNR din martie 1940).

Sistemul bancar din România s-a constituit odată cu înfiinţarea Băncii Naţionale a României (1880), urmând apoi apariţia băncilor mari şi mijlocii cu capitaluri importante şi posibilităţile de obţinere a creditelor, atât de la B.N.R, cât şi de la marile bănci din străinătate.

În perioada interbelică, sistemul bancar s-a dezvoltat ca urmare a pătrunderii capitalului străin, apărând astfel Banca Italo-Română, Anglo–Română, Franco–Romană.

După al doilea război mondial au apărut bănci cu capital de stat care mobilizau mijloacele băneşti disponibile din economia naţională şi le dirijau sub formă de credite in sectoarele economiei la care erau arondate.

Banca Naţională a României (BNR) a fost supusă în ultimii ani unui proces de

transformare, manifestat în principal sub acţiunea a trei factori: reorganizarea băncii centrale prin tranziţia de la sistemul de tip „monobancă”, centralizat, la modelul de bancă centrală specific economiei de piaţă; adoptarea acquis-ului comunitar şi eforturile de îndeplinire a criteriilor de convergenţă nominală şi reală, în perspectiva integrării ţării noastre în Uniunea Europeană (UE) şi adoptarea monedei unice; adaptarea funcţionării BNR la unele cerinţe şi acorduri adoptate la nivel internaţional.

Înainte de 1990, structura sistemului bancar românesc era similară cu cea a altor economii din Europa Centrală şi de Est, însă era mai rigidă, având un rol pasiv în economie. Sistemul bancar românesc dinainte de reformă consta din Banca Naţională a României care juca rolul de Bancă Centrală, Bancă de Credit pentru Investiţii (prin transformarea Societăţii Naţionale de Credit Industrial), Bancă Română de Comerţ Exterior (B.R.C.E), Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară (B.A.I.A.), dar şi de Casă de Economii şi Cosemnaţiuni.

Duipă 1990, sistemul bancar din ţara noastră a fost reorganizat pe două nivele, ce delimitează atribuţiile băncii centrale de emisiune de cele ale băncilor de depozit sau comerciale. Primul nivel fiind destinat BNR, ca bancă centrală de emisiune, având ca funcţie principală promovarea politicii monetare în economie, iar cel de-al doilea nivel e destinat băncilor comerciale (constituite sub formă de societăţi pe acţiuni în conformitate cu legea bancară) şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni (C.E.C.).

Aceste transformări impuneau şi schimbarea legislaţiei bancare, primul pas fiind făcut în anul 1991, prin implementarea noului statut al BNR, Legea nr. 34/1991 şi Legea bancară nr. 33/1991. De atunci şi până în prezent, datorită necesităţii adaptării la noile împrejurări, legile bancare au fost reactualizate de mai multe ori.

În mai 1997, ca urmare a problemelor majore întâmpinate de unele bănci cauzate şi de retragerile masive ale depozitelor populaţiei, Banca Naţională a instituit Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare prin apariţia legii nr. 83 din 21 mai 1997 care priveşte privatizarea societăţilor comerciale bancare la care Statul este acţionar. Cadrul general bancar legal privind autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a băncilor a fost lărgit şi îmbunătăţit, în momentul când a intrat în vigoare Legea nr. 58/1998 – legea bancară, cu modificările şi completările ulterioare şi Legea nr. 101/1998 privind statutul Băncii Naţionale a României (lege abrogată cu Legea nr. 312 din 28 iunie 2004).

Realizarea obiectivelor de supraveghere a fost facilitată de introducerea noului plan de conturi pentru sistemul bancar, în luna ianuarie 1998. Între 1998-1999 a avut loc privatizarea primelor două bănci cu capital majoritar de stat, prin achiziţionarea pachetului majoritar de către investitorii străini.

Odată cu anul 2000, deşi procesul de restructurare şi privatizare a continuat, apar şi primele realizări în sistemul bancar:

- creşterea calităţii serviciilor prestate şi educarea populaţiei;

- stimularea atragerii economiilor agenţilor economici şi populaţiei în sistemul bancar;