Evoluția Sistemului Bancar Românesc

Datorită evoluției istorice și particularităților tranziției către o economie de piață , sistemul bancar românesc prezintă unele aspecte și probleme comune cu situația sistemelor bancare din alte țări Luând în considerare modelul structurii unui sistem bancar a fost creat un sistem bancar pe două nivele : Bancă Națională a României , ca bancă centrală și băncile comerciale Legislația bancară adoptată inițial în 1991 , a stimulat , într-o primă fază , apariția unui sistem bancar novator, fabvorabil tranziției la economia de piață

În 1880 este înfiinţată Banca Naţională a României (B.N.R.) cu rol de bancă centrala, organizarea fiind concepută după modelul Băncii Naţionale a Belgiei. Capitalul a fost stabilit la 30 milioane lei (60.000 de acţiuni), participarea statului român fiind de 33%, adică 10 milioane lei. Capitalul B.N.R. provenea în mare parte din surse românesti, de stat şi particulare, ceea ce pe de o parte asigura controlul asupra economiei naţionale, iar pe de altă parte nu permitea controlul străin asupra sistemului bancar românesc.

Activitatea B.N.R. era deosebit de complexă : efectua emisiunea monetară, era casierul statului, sprijinea dezvoltarea şi modernizarea economiei şi a sectorului bancar prin creditarea activităţii economice şi comerciale, sconta cambii şi alte efecte de comerţ, făcea comerţ cu aur şi argint, primea în depozit metale, sume de aur şi argint, sume de bani în cont curent, etc. La 1 ianuarie 1901, statul român, puternic afectat de criza economică din 1900, şi de marile deficite bugetare înregistrate, a fost nevoit să se retragă de la capitalul B.N.R. şi să vândă acţiunile pe care le deţinea; astfel, B.N.R. a devenit bancă de emisiune particulară.

În 1881 sunt înfiinţate la Bucureşti Bursa de Valori si Bursa de Mărfuri. Ulterior, efectele puternicei recesiuni economice au afectat inclusiv sistemul bancar din România şi au dus la falimentarea sau fuzionarea multor bănci, urmarea fiind reducerea numărului lor total de circa trei ori. În anii ’40 sistemul bancar românesc era dominat de cinci institutii puternice: Banca Româneasca, Banca de Credit Român, Banca Comerciala Româna, Banca Comercială Italiană şi Română, şi Societatea Română Bancară, iar B.N.R. deţinea monopolul emisiunii monetare şi efectua operaţiuni de scontare în favoarea băncilor comerciale.

După al doilea război mondial s-au produs transformări radicale în toate domeniile, inclusiv în cel financiar-bancar. În 1946, B.N.R. devine bancă de stat sub denumirea de Banca Republicii Populare Române (din 1960 Banca Nationala a R.S. România). În august 1947 are loc reforma monetară. Din noiembrie 1948 toată activitatea bancara a fost concentrată la nivelul Băncii Centrale. Aceasta devine centrul unic de creditare, de casă, de decontări, de evidenţă şi control. În 1948 a apărut Banca de Investiţii (fosta Bancă de Credit pentru Investiţii), iar în 1949 Casa de Economii şi Consemnaţiuni (C.E.C.), ca rezultat a două bănci: Casa Naţională de Economii şi Cecuri Poştale şi Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni. C.E.C. va deţine monopolul depunerilor populaţiei până în 1989.

Astfel până în 1989 sistemul bancar românesc oferea un număr limitat de servicii şi produse bancare. După acest an, România a fost martora mai multor schimbări, iar tranziţia la economia de piaţă a determinat creşterea continuă a numărului de agenţi economici privaţi. Acest aspect a determinat nevoia dezvoltării unui sistem bancar care să răspundă solicitării pieţei şi să asigure oferta de produse şi servicii bancare necesare unei economii de piaţă. Reforma sistemului bancar în România a început de fapt în decembrie 1990, când sistemul monobancar, specific economiei cu planificare centralizată, a fost înlocuit cu un system organizat pe două niveluri: Banca Naţională a României şi băncile comerciale.

În acest context , imediat după 1989, în activitatea bancară din România s-au produs o serie de schimbări esențiale :

a) Banca Națională a României a fost reorganizată și a intrat astfel , în sarcinile sale firești de Bancă Centrală , cu următoarele funcții : emisiune monetară , asigurarea stabilității monetare , administrarea rezervelor valutare ale țării , urmărirea executării balanței de plăti externe , supravegherea activităților bancare Pentru activităţile comerciale ale Băncii Naționale a României a fost creață Bancă Comercială Română S.A.

b) Băncile ( Bancă Română de Comerț Exterior , Bancă Agricolă, Banca de Investiții ) pe bază Hotărârii Guvernului au fost transformate în bănci comerciale , cu capital de stat și autohton privat , aprobându-li-se și noi statute de organizare și funcționare

c) Au fost înființate bănci cu capital privat autohton și străin precum și sucursale ale unor bănci străine.

Băncile constituite aveau obligația de a deschide conturi de corespondent la Banca Națională și crearea de rezerve minime potrivit reglementărilor date de Banca Națională a României și alte conturi, dar şi să se refinanteze de la aceasta , în condițiile stabilite

Astfel, comparativ cu vechiul sistem bancar, noul sistem era capabil să ofere o gamă vastă de produse şi servicii bancare, de un nivel calitativ superior, care să reuşească să satisfacă exigenţele mereu crescânde ale clienţilor.

La sfârşitului anului 2011, în România funcţionau 41 de instituţii de credit. Conform Raportului publicat de Banca Naţională a României, structura sistemului bancar era următoarea:

- 2 bănci cu capital integral sau majoritar de stat, 4 bănci cu capital majoritar privat autohton, 26 de bănci cu capital majoritar străin, 8 sucursale ale unor bănci străine şi o reţea cooperatistă;

- 54,6% din activele bancare sunt concentrate în primele 5 bănci din sistem;

- Cota de piaţă a instituţiilor de credit cu capital majoritar străin esre de 83%;

- Cota de piaţă a instituţiilor de credit cu capital majoritar privat romînesc este de 8,8% (inclusive reţeaua cooperatistă) ;

- Cota de piaţă a instituţiilor de credit cu capital controlat de stat este de 8,2%.

Falimentul bancar

Procedura falimentului se aplică acelei bănci devenite insolvabilă, atunci când aceasta nu a onorat integral creanţele certe, lichide şi exigibile, pe o perioadă de cel puţin 30 de zile, sau când valoarea obligaţiilor băncii depăşeşte valoarea activului său.

Falimentul este declarat de către un tribunal care se sesizează în urma unei cereri introduse de către banca debitoare, de către creditori ai acesteia sau de către Banca Naţională a României (BNR).