Factoring

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Scurt istoric

Prima piaţă pentru factoring a fost în Statele Unite ale Americii, unde la începutul anilor 1890, agenţii (factorii) au început să îşi ofere serviciile lor clienţilor din industria textilă, precum şi în cea a confecţiilor.

Până în anii 1960, în America, participau la factoring numai companiile, dar curând urmau şi băncile a obţine autorizaţia de participare.

Din America, factoring-ul a fost introdus în anii 1960 în Regatul Unit al Marii Britanii, iar apoi şi în multe ţări vest europene.

Astăzi, mai mult de 300 de companii de factoring se pot întâlni în ţările europene, inclusiv în ţările din Europa Centrală şi Răsăriteană.

1.2. Definire concept

O primă definiţie a contractului de factoring ar fi: „un contract încheiat între o parte numit furnizor şi o altă parte numit factor conform căruia:

a) furnizorul alocă/cedează factorului drepturile de încasat rezultate din contractul de vânzare încheiat între furnizor şi clienţii lui (debitori);

b) factorul trebuie să îndeplinească cel puţin două din următoarele funcţii:

- finanţarea vânzătorului (împrumuturi, plăţi în avans);

- primirea drepturilor de încasat;

- protecţia împotriva neplăţii la timp de către cumpărători.”

Cea mai utilizată definiţie este cea britanică, datorită simplităţii şi conciziei sale, conform căreia factoring-ul este operaţiunea prin care o societate îsi vinde conturile de „Clienţi” unui factor. Această descriere a factoring-ului, în termeni juridici, poate fi interpretată ca fiind tehnica prin care i se permite unui vânzător de bunuri şi/sau servicii de a-şi transfera drepturile sale de încasare unei instituţii specializate care în felul acesta devine proprietarul lor.

La nivel practic putem constata că o companie de factoring cumpără datoria evidenţiată în contabilitatea unei societăţi – client, de obicei pentru o perioadă de maximum 180 de zile plătind până la 80%, sau, după caz, 85% din valoarea facturii imediat, iar restul, mai puţin comisioanele cuvenite, în momentul încasării integrale a facturilor.

Având în vedere cele menţionate în paragraful anterior putem constata că implementarea factorilor (instituţiilor de credit) a fost determinată de nevoia furnizorului de a încasa cât mai repede sumele de la debitorii săi. Factorul îşi va lua obligaţia de a obţine drepturile de încasare, devenind beneficiar şi asumându-şi, după caz, întregul risc al neplăţii debitorilor

Prin raportare la toate cele meţionate mai sus putem remarca faprul că factoring-ul este un produs financiar complex care combină simultan următoarele servicii: creditarea, asumarea riscului de neîncasare a creanţelor, servicii de urmărire şi încasare a creanţelor, precum şi evidenţa contabilă a creanţelor.

1.3. Principalele beneficii ale operaţiunii de factoring

Principalele avantaje ale operaţiunii de factoring sunt:

(a) plata rapidă a creanţelor;

(b) protecţie împotriva neefectuării plăţii de către debitori;

(c) o alternativă de finanţare care nu necesită garanţii.

a. Plata rapidă a creanţelor

O societate care alege operaţiunea de factoring ca alternativă de finanţare (“clientul”) va cesiona societăţii de factoring (“factor”) creanţele sale izvorând din facturi pentru produse şi servicii furnizate terţilor, în schimbul plăţii prompte de către factor a valorii acestor creanţe, minus o reducere. Există şi variante de factoring în care plata se face în mai multe tranşe.