Impactul Teoriei lui Sharpe asupra Definirii Riscului Specific și Riscului Sistematic

Introducerea

Teoria financiară a dezvoltat după 1950 o mulţime de probleme de mare interes pentru participarea eficientă a agenţiilor economici pe piaţa financiară, multe din aceestea fiind numite teorii.

Dintre acestea, menţionăm pe cele mai renumite:

- Teoria portofoliului, creată de Henrz Markowitz în anii '50 şi publicată în articolul Portofolio Selection (Journal of Finance, vol.7, nr.1, martie 1952) şi în lucrarea Portofolio Selection: Efficient Diversification of Investments, New York, Willey,1959.

Contribuţia majoră a acestei teorii la dezvoltarea de fond şi pragmatică a finanţelor constă în aceea că, în decizia financiară, se ia în considerare în mod sistematic covarianţa preţurilor marii majoraţi a activelor financiare.

- Modelul preţului de echilibru pe piaţa financiară, elaborat de William Sharpe şi publicat în articolul A Simplified model for Portofolio Analysis (Management Science, vol.9, nr.1, ianuarie 1963) şi în lucrarea Portofolio Theory and Capital Markets, New Zork, McGraw Hill,1970.

Modelul lui Sharpe este cunoscut şi sub numele de CAPM (Capital Asset Princing Model) şi are ca obiect determinarea preţului de risc pe care se bazează analiza valorilor mobiliare şi evaluarea performanţelor administrării averii.

- Teoria structurii financiare şi a politicii de distribuire a profitului, elaborată de Merton Miller şi Franco Modigliani (laureaţi Nobel pentru economie ,1987) şi publicată în articolele The Cost of capital, Corporation finance and the Theory of Investments (American economic Review, vol.48, nr.3, iunie,1958) şi Corporate income Taxes and the Cost of Capital: a Correction (American Economic Review, vol.53,nr.3, iunie,1963).

Teoria lui Miller şi Modigliani arată că pe o piaţă financiară eficientă nu există o rată de îndatorare sau o rată de distribuţie optime. S-a încercat o atenuare a caracterului tranşant al acestei afirmaţii prin aşa numita "teorie a compromisului".

Merton Miller a combătut această teorie într-o notă (1977) către Asociaţia Americană de Finanţe, arătând că ceea ce este caracteristic practicii financiare este grija managerilor de a menţine o rată de îndatorare rezonabilă şi tendinţa de a promova o rată de distribuţie a profitului mai mare decât ar justifica-o interesul fiscal al acţionarilor, manifestată în cazul unui mare număr de societăţi comerciale.

- În anii '70 au început să se dezvolte şi alte teorii, pornind mai ales de la inovaţiile în materie de active financiare şi piaţă financiară.

Impactul teoriei lui Sharpe asupra definiri riscului specific si riscului sistematic

Modelul Sharpe este o dezvoltare a modelului Markowitz pornind de la premiza că există o relaţie liniară între evoluţia rentabilităţii unui titlu şi evoluţia unui factor macroeconomic cum ar fi:

- rata dobânzii medie pe piaţă;

- rata cursului de schimb;

- rata inflaţiei;

- rata de randament la plasamentele pe termen mediu şi lung;

- produsul intern brut (în anumite situaţii).

unde:

- rentabilitatea individuală a titlului;

- coeficientul de poziţionare ¬= , în situaţia în care = 0;

- variabilă reziduală;

- coeficient de volatilitate, care are legătură între şi ;

- factor macroeconomic reprezentat de rentabilitatea medie pe piaţă.