Inflația

1. Considerente teoretice asupra inflaţiei

Fenomen economic deosebit de complex şi cuprinzător, inflaţia a generat o amplă dezbatere intre economişti. In prezent nu exista o teorie general acceptată a inflaţiei, cauzele care generează acest proces economic putând fi de ordin economic, psihologic, social-politic, intern sau extern, incluse prin relaţiile economice internaţionale şi al creşterii interdependenţelor dintre economiile naţionale.

Din punctul de vedere al cauzelor generatoare de inflaţie putem evidenţia următoarele tipuri de inflaţie:

• inflaţie prin cerere;

• inflaţie prin costuri;

• inflaţie structurală;

Inflaţia prin cerere - are la bază creşterea cererii globale (sub forma unui şoc sau în mod treptat) în faţa căreia oferta este inelastică sau indiferentă. Premisa inflaţiei este că masa monetară să crească mai repede decât PNB sau PIB, adică oferta de monedă şi veniturile agenţilor economici cresc mai intens decât oferta de bunuri economice. Pentru a avea loc procesul inflaţionist este necesară atât creşterea generalizată a preţurilor cât şi creşterea în timp (de durată) a acestora. Elasticitatea producţiei, în special cea de bunuri durabile şi de capital, este decisivă pentru instalarea stării de inflaţie. Dacă oferta este elastică cu cererea, atunci mecanismul indirect nu declanşează inflaţia. Dacă elasticitatea producţiei de bunuri durabile şi de capital este inelastică (pentru că intreprinzătorii nu au posibilitatea de a spori oferta) procesul inflaţionist, prin mecanismul indirect, este declanşat şi se autointreţine.

Inflaţia prin costuri - se fundamentează pe legăturile care există între nivelul costurilor, comportamentul agenţilor economici şi eficienţa utilizării factorilor de producţie. Ipoteza de la care porneşte analiza o reprezintă faptul că costurile unitare primesc un impuls de creştere. Acest impuls de creştere poate fi generat de:

• deprecierea cursului de schimb al monedei naţionale; ceea ce duce la scumpirea factorilor de producţie din import, favorizând creşterea IPC şi a bunurilor cu ajutorul factorilor de producţie importaţi;

• pierderea sau restrângerea unor pieţe de desfacere, ceea ce conduce la majorarea costului mediu fix;

• atragerea în circuitul economic a unor factori de producţie mai mari, ai căror preţuri sunt superioare în raport cu productivitatea marginală ca urmare a unor proaste alocări de resurse;

• existenţa deja a unui proces inflaţionist care determină revendicări din partea sindicatelor şi patronatelor pentru a-şi conserva veniturile reale, ceea ce necesită creşterea veniturilor nominale (salarii, rente, dobânzi, impozite şi taxe etc.), soldate cu majorarea costurilor unitare.

Inflaţia structurală - presupune o situaţie gravă din economie, în care cererea şi oferta se modifică în sens contrar; ca regulă, cererea agregată creşte, iar oferta agregată scade. Ea reprezintă atât o continuare între inflaţia prin cerere şi cea prin costuri, dar are şi unele elemente componente specifice: existenţa unor puternice structuri monopoliste, de oligopol şi administrativ –birocratice, care au capacitatea de a stimula unele componente ale cererii globale, concomitent cu reducerea unor elemente ale ofertei globale.

Inflaţia structurală poate să provină şi din anticipările incorecte asupra structurii viitoare a cererii, ceea ce generează neconcordanţă între structura materială a cererii şi cea a ofertei. La bunurile la care cererea agregată este mai mare decât oferta se va declanşa o tendinţă de creştere a preţurilor, care, prin mecanismele specifice de autoîntreţinere, se generalizează la intregul nivel al economiei naţionale. Cererea excendentă poate proveni de la factorii guvernamentali, angajaţi particulari sau fie de natură externă.

2. Factori cauzali ai inflaţiei în România

Evoluţia ratei inflaţiei după 1990 reflectă dezechilibrele structurale ale economiei româneşti precum şi succesiunea politicilor monetare aplicate de către BNR.

Cauzele inflaţiei au constat în dezechilibrul dintre cerere şi oferta.

Analiza ofertei evidenţiază că, la nivelul economiei româneşti, s-au manifestat importante dezechilibre structurale, comertul exterior a inregistrat o continuă deteriorare, iar constrângerile bugetare slabe au condus la o permanentă preocupare pentru majorarea salariilor la nivelul intreprinderilor. Aceste cauze au antrenat scăderea performanţelor economiei naţionale, costurile au crescut în termeni reali, iar producţia vândută s-a diminuat considerabil până în anul 1992. Astfel, majoritatea industriilor au înregistrat pierderi, iar efectul principal a fost inflaţia.

Referitor la cererea agregată, analizele evidenţiază că aceasta a fost influenţată de excesul de masă monetară, deficitul fiscal şi cvasifiscal şi arieratele intreprinderilor.

Excesul de masă monetară a fost declanşat, în 1990, de măsurile cu caracter "populist" dintre care restituirea părţilor sociale, ceea ce a echivalat cu o emisiune monetară fără acoperire. Anularea creditelor bancare neperformante ale intreprinderilor, din 1990, a echivalat cu 13% din masa monetară, iar operaţiunea din 1991, cu 23% din masa monetară. De asemenea, compen¬sarea globală a arieratelor, realizată la sfârşitul anului 1991 a avut ca efect o emisiune de peste 200 miliarde lei, ceea ce echivala cu 25% din masa monetară şi 50% din baza monetară. În circuitul bancar s-au aflat atunci lichidităţi fără acoperire care au echivalat cu 1,1 miliarde $.

Astfel, procesul inflationist declanşat în 1990 a fost alimentat de creşterea masei monetare cu 105,3% în 1992 şi 122,7% în 1993. Viteza de circulaţie a crescut de la 1,79 în 1990, la 4,07 în 1992 şi 7,26 în 1993.

Un alt moment care a stimulat inflaţia îl reprezinta anul 1996, când, prin creditele acordate agriculturii, care s-au dovedit neperformante, masa monetară s-a majorat cu 6,5% şi s-au agravat dezechilibrele macroeconomice.

Deficitul fiscal nu a stat la baza inflaţiei, în România, întrucât deficitul bugetului de stat s-a situat între 0,4 şi 4,9% din PIB, în perioada 1990-1998, iar soldul bugetului consolidat al statului, a fost cuprins între +3,2 şi -4,6%, niveluri care evidenţiază că nu puteau genera inflaţie.

În schimb, deficitul cvasifiscal, evaluat de Banca Mondială, a reprezentat între 20% şi 5% din PIB. Componentele acestui deficit cvasifiscal au fost următoarele:

- debitele statului din bilanţul Băncii Naţionale, care au apărut din operaţiuni valutare (diferenţe de curs valutar şi plăţi de dobânzi), au reprezentat între 10,3% şi 5,7% din PIB în anii 91-92;

- deficitul public din datoria externă a apărut ca urmare a diferenţei de curs între momentul primirii creditelor şi cel al rambursării acestora;

- deficite din arierate şi pierderi ale sectorului public, care s-au situat la 10,9% din PIB în 1992, şi se diminueaza până la 0,8% din PIB în 1995.

Arieratele intreprinderilor au înregistrat nivelul maxim în 1991, reprezentând 85% din PIB, iar în anii ulteriori valorile au fost cuprinse între 20 şi 25% din PIB.

Datele prezentate dovedesc că inflaţia a fost garantată şi alimentată în diferite momente de cauze diferite, respectiv creşterea costurilor sau creşterea cererii.