Metodologia cercetării științifice - posibilitatea explicației

Explicaţia este un act discursiv sau o operaţie logică prin care se dezvăluie cauza, temeiul sau scopul unei acţiuni, eveniment sau fenomen. Ceea ce deosebeşte ştiinţa economică de alte ştiinţe, cum ar fi ştiinţele naturii este faptul că fenomenele economico-sociale au drept cauză anumite convingeri, atitudini sau acţiuni umane. Deci la general, într-un sens larg, explicarea unui fenomen economic sau social constă într-o etapă în care fenomenul este raportat la cauzele sale individuale şi o etapă în care se încearcă să se determine motivele comportamentelor individuale ce au stat la baza fenomenului respectiv. Dar într-un sens mai tehnic, explicaţia presupune doi termeni: ceea ce trebuie explicat (explanandum) şi ceea ce explică (explanans).

Practica cunoaşterii ştiinţifice utilizează diferite tipuri de explicaţii: explicaţia cauzală (cauzalitate liniară, multi-variată, dinamică, statistică, probabilistă); explicaţia teleologică (referitoare la motivele ce determină un anumit comportament); explicaţie funcţională (care presupune reconstrucţia mentală a unor corelaţii funcţionale dintre fenomene şi procese). Dată fiind complexitatea fenomenelor economico-sociale, ştiinţa economică recurge atât la explicaţii cauzale, cât şi la explicaţii tip teleologic sau funcţional.

Un loc distinct în demersul explicaţiei revine raţionamentului logic, deosebindu-se în acest sens, modelul deductiv-nomologic (axat pe explicaţia prin legi de acoperire pentru fenomenul de explicat), modelul ipotetico-deductiv (care pleacă de la un set de premise şi de ipoteze generatoare de prediclii observabile ce urmează să fie testate) şi modelul retroductiv (care are ca premise anomaliile descoperite, corelate cu un ansamblu de condiţii iniţiale, iar în calitate de concluzie - o nouă ipoteză). În capitolul de faţă este analizată perspectiva sistemică de abordare a fenomenelor economico-sociale, fiind accentuate atât aspectele ţin de corelaţia "sistem - structură - funcţie", cât şi cele referitoare la reprezentarea circuitelor retroactive (feedback) ce se instituie între fenomenele studiate.

Obiectivele acestui capitol au în vedere formarea la studenţi a deprinderilor de a descoperi cauzele, condiţiile şi efectele produse de un fenomen, concomitent cu dezvoltarea capacităţii de a formula explicaţii cauzale, funcţionale teleologice. Pe această bază, studenţii pot dobândi abilitai de a identifica variabilele cauză (endogene, exogene, statict, dinamice etc.) şi stabilirea relaţiilor funcţionale între variabile, ca şi capacitatea de a opera cu diferite tipuri de raţionamente. Exerciţiile şi temele de dezbatere au menirea de a asigura asimilarea de către studenţi a modalităţilor logice ce stau la baza explicaţiei, utilizându-se în acest scop studii de caz sau exemple din practica ştiinţei economice.

Îndeosebi în aplicaţiile practice pot fi valorificate aspectele legate de statutul raţionamentului previzional, specificul acţiunii factorilor ce intervin în realizarea de previziuni şi predicţii asupra dinamicii unor fenomene, teorii explicative sau ipoteze, ca şi asupra perspectivei de analiză sistemică a fenomenelor economice. Un alt obiectiv este acela de a valorifica cunoştinţele achiziţionate de studenţi la alte discipline, cât şi realizarea de conexiuni între abordarea filosofică şi abordarea specifică celorlalte discipline cuprinse în planul de învăţământ.

I. RELAŢII CAUZALE SAU CARACTERIZĂRI FUNCŢIONALE

În rândul teoreticienilor specializaţi în metodologia ştiinţei există un larg consens potrivit căruia, drumul constituirii unei explicaţii ştiinţifice presupune următoarele etape: descrierea faptelor specifice domeniului de cercetare; investigarea cauzelor iniţiale şi a condiţiilor care au generat domeniul de fenomene considerat; desprinderea principiilor şi legilor ce guvernează domeniul respectiv, într-o asemenea perspectivă, ideea de cauzalitate apare atât ca o componentă a explicaţiei ştiinţifice, cât şi ca principiu metodologic în procesul cunoaşterii.În formularea standard, relaţia cauzală este înţeleasă ca legătură temporară şi obiectivă între două fenomene care se succed, unul provocând pe celălalt. Cauzalitatea este, aşadar, o relaţie între cauză şi efect, cunoaşterea ei presupunând un efort de reconstrucţie mentală a factorilor şi condiţiilor care au produs un anumit fenomen. De cele mai multe ori însă, în producerea unui efect acţionează mai multe cauze, fapt ce explică de ce, anumite cauze, deşi îşi exercită acţiunea, nu produc efectul scontat. Altfel spus, acţiunea a două sau mai multe cauze condiţionează posibilitatea producerii unui efect, ce poate să nu corespundă nici uneia dintre cauzele care l-au provocat.

Îndeosebi în studiul fenomenelor economice şi sociale s-a propus utilizarea modelului de cauzalitate statistică ce exprimă relaţii neunivoce între cauză şi efect, relaţii în care cauzele interacţionează cu factori aleatori şi cu un ansamblu de condiţii ce mediază trecerea de la cauză la efect printr-un joc al întâmplărilor. Astfel, dacă efectul (y) este determinat de o singură cauză-factor (x), relaţia dintre fenomene este considerată de tip univoc, conform relaţiei y=f(x). De cele mai multe ori însă, un fenomen (y) are o determinare multifactorială, încât relaţia cauzală devine de formay=f(xi, x2, , xn).

Aceste particularităţi ale cauzalităţii în domeniul socio-economicului au determinat formularea unor noi definiţii ce operează cu o terminologie în care apar concepte precum: variabilă alternativă, care se referă la acele componente ale unui fenomen ce produc efecte cauzale aleatoare; efect cauzal mediu, definit ca diferenţă între componenta sistematică a observaţiilor obţinute când variabila explicativă ia o valoare şi componenta sistematică a observaţiilor comparabile, ia altă valoare; mecanisme cauzale, prin care se identifică seria de paşi cauzali între două legături ale lanţului cauzal; cauzalitate multiplă, care sugerează ideea pluralităţii cauzale a unui fenomen.

O variantă a explicaţiei cauzale este aceea referitoare la corelaţia de cauzaţie, care serveşte ca instrument statistic pentru măsurarea gradului de asociere dintre diferite feno¬mene şi evenimente, în esenţă, corelaţiile sunt corespondenţe între două ansambluri de fapte care nu pot fi dispuse în situaţii de antecedenţă unul faţă de celălalt. De o deosebită importanţă în acest sens sunt variabilele, înţelese ca mărimi în care se combină elemente aleatoare cu elemente controlabile, iar stabilirea corelaţiei dintre ele este primul pas în aflarea dacă o anumită variabilă o influenţează pe cealaltă.

Altfel spus, corelaţia arată că modificarea într-un anumit sens (crescător sau descrescător) a uneia dintre variabile este însoţită de modificarea în acelaşi sens sau în sens opus a celeilalte. Dacă valoarea unei variabile are acelaşi sens cu valoarea celeilalte, se spune că ele sunt corelate pozitiv, iar în cazul în care valoarea unei variabile are sens opus faţă de cealaltă, spunem că ele sunt corelate negativ.

După cum variază corelaţia în acelaşi sens, în sens contrariu sau independent unul faţă de altul, coeficienţii de corelaţie iau valori care se situează între +1, -l sau zero. Corelaţiile perfecte sau absolute au ca valoare, fie coeficientul -l (corelaţie negativă), fie +1 (corelaţie pozitivă), între aceste valori polare există o grilă care indică gradele de intensitate ce pot fi atribuite corelaţiei respective. De asemenea, trebuie făcută precizarea că în funcţie de numărul variabilelor luate în considerare se disting două tipuri de corelaţii. Este vorba pe de o parte, de corelaţia simplă instituită între două variabile x şi y, iar pe de altă parte, de corelaţia compusă ce cuprinde trei sau mai multe variabile.