Moneda Unică Europeană și Rolul Ei în Sistemul Monetar International

.Istoricul aparitiei monedei Euro

Sistemul monetar international instituit la Bretton Woods, la sfârsitul celui de-al doilea razboi mondial în care dolarul SUA a fost si continua sa fie o moneda dominanta, s-a impus în anii `50 si s-a consolidat în anii `60. Ca urmare a costului ridicat al finantarii de catre SUA a razboiului din Vietnam inflatia a explodat violent. În anul 1968, reevaluarea marcii germane si devalorizarea francului francez au amenintat stabilitatea celorlalte valute europene. În aceasta situatie, Pierre Werner a prevazut un plan în trei etape pentru realizarea Uniunii Monetare în 10 ani. Datorita climatului neprielnic si pe plan intern CEE si international, acest plan nu a putut fi dus la îndeplinire.

Urmatorul pas în cautarile Europei vizând stabilitatea monetara si valutara a venit odata cu crearea Sistemului Monetar European (SME)

Consiliul European de la Bremen (Germania), din iulie 1978, a decis crearea SME, iar în decembrie 1978 au fost adoptate regulile de functionare ale acestuia, formalizarea juridica fiind facuta sub forma unui acord între bancile centrale.

SME a fost construit pe conceptul cursurilor de schimb stabile, dar ajustabile. Toate valutelor celor 9 state membre la acea data, cu exceptia lirei sterline britanice, au fost încorporate în sistemul de schimb. Cursurile de schimb bilaterale nu puteau sa depaseasca o marja de 2,25% A fost creata o „unitate monetara europeana de schimb” (ECU) compusa dintr-un „cos” ce continea un numar de unitati monetare ale tarilor membre, ponderea fiecareia fiind data de forta economiei nationale a tarii respective si de locul pe care aceasta îl ocupa în sistemul intracomunitar.

In 1988, la adunarea de la Hanovra, liderii europeni au dat unda verde pentru crearea unui Comitet însarcinat cu prefigurarea Uniunii Monetare, condus de Jacques Delors. Raportul care a fost prezentat de acesta a propus un plan de tranzitie la Uniunea Economica si Monetara (UEM) în trei etape.

La Maastricht, liderii europeni au semnat un Tratat (TUE), care a constituit baza trecerii la UEM si au fixat termenul limita de lansare a monedei unice în 1999. La 15 iulie 1997, Institutul Monetar European a luat decizia utilizarii unui simbol codificat pentru euro, acesta fiind înregistrat la Organizatia Internationala pentru Standardizare. Creatorii simbolului euro s-au inspirat de la grecescul Epsilon si de la prima litera a cuvântului Europa; acesta este taiat de doua linii paralele, pentru a se indica stabilitatea monedei euro (€).

La data de 2 mai 1998 Uniunea Europeana a selectat tarile care urmau sa participe la EURO dupa o analiza asupra felului cum aceste tari au îndeplinit urmatoarele criterii de convergenta:

- inflatia sub 3%;

- rata dobânzilor pe termen lung sub 8,5%;

- deficitul bugetar sub 3% din PNB;

- gradul de îndatorare guvernamentala sub 6% din PNB;

- valuta nationala sa faca parte din SME minimum 2 ani.

Potrivit Regulamentului CE nr. 1466/97 din 7 iulie 1997, cu privire la Supravegherea Politicilor bugetare si Supravegherea si Coordonarea Politicilor Economice, statele incluse urmau sa înainteze Consiliului si Comisiei Europene periodic, rapoarte privind urmatoarele domenii:

- obiectivele pe termen mediu privitoare la pozitia bugetara;

- proiectiile cu privire la dezvoltarea economica si a principalilor indicatori economici, care sunt relevanti pentru realizarile programului de stabilitate;

- descrierea masurilor de ordin bugetar si economic pentru realizarea obiectivelor programului de stabilizare;

- analizarea schimbarilor în pozitia bugetara si a îndatoriri statului, survenite prin influenta produsa de trendul indicatorilor economici cuprinsi în diversele proiectii prezentate de statele membre.

TUE a sugerat instituirea UEM în trei faze.

Faza I(1992-1993)

A fost gândita ca o consolidare a statu-quo.

Prioritatea în aceasta faza este data îndeplinirii conditiilor de convergenta monetara si bugetara.

Sunt stabilite, astfel, patru criterii de convergenta:

- stabilitatea preturilor, în sensul ca rata inflatiei nu trebuia sa depaseasca cu mai mult de 1,5% din media celor trei state cu cea mai mica inflatie;

- rata dobânzii nu trebuia sa varieze cu mai mult de 2% fata de media celor trei state cu cele mai scazute rate ale dobânzilor pe termen lung;

- deficitul public al tarilor participante nu trebuia sa depaseasca 3% din PIB, iar datoria publica sa fie mai mica decât 60% din PIB;

- stabilitatea ratelor de schimb, care trebuiau sa se mentina în interiorul marjei de fluctuatie autorizate.

Faza a II-a (1994-1999)

Aceasta faza a dus la stabilirea noilor structuri ale UEM, respectiv:

- Institutul Monetar European (IME), cu sediul la Frankfurt pe Main, care sa asigure tranzitia la Banca Centrala Europeana, Sistemul European al Bancilor Centrale si moneda unica; IME era format din guvernatorii bancilor centrale ale tarilor UE.

- Banca Centrala Europeana (începând cu iulie 1998) înlocuieste treptat IME si va forma, împreuna cu bancile nationale, Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBC). Acest model al BCE se inspira din modelul federal al Bundesbank care decide politica monetara pusa apoi în practica de bancile centrale ale landurilor.