Monografia Sistemului Bancar Spaniol

1. Sistemul Bancar Spaniol

1.1 Apariţia şi dezvoltarea sistemului bancar spaniol

Crearea sistemului bancar spaniol a fost determinată în principal de gravele probleme financiare ce caracterizau situaţia economică a Spaniei de-a lungul secolelor XVIII şi XIX. Dificultatea financiar economică prin care trecea statul spaniol a determinat, prin intermediul Reformei lui Lerena din 1785, înfiinţarea Băncii Naţionale San Carlos,a cărui scop principal era acela de a răscumpăra imensa datorie publică a Spaniei. Pe parcursul secolului al XVIII-lea s-au creat o multitudine de bănci care aveau dreptul de emisune monetară, având ca misiune acoperirea deficitului bugetar care era în continuă creştere. Toate acestea au dus la frecvente devalorizări ale monedei şi la grave inflaţii necontrolabile, determinând falimentul băncilor sau comasarea lor ca ultimă soluţie de supravieţuire.

În anul 1829 Banca Naţională San Carlos devine Banca San Fernando iar în 1844 se înfiinţează Banca Isabel a II-a şi Banca Barcelonei, toate trei deţinând privilegiul emisiunii monetare, pentru ca ulterior în anul 1847 Banca San Fernando şi Banca Isabel a II-a să fuzioneze sub numele Noua Bancă Spaniolă San Fernando. Acesteia i se acorda dreptul monopolului de emisiune în toată Spania cu excepţia Barcelonei şi Cadiz (surcursala Băncii Isabel a II-a din Cadiz se redenumeşte Banca de Cadiz păstrându-şi dreptul de monopol de emisune monetară în provincia Cadiz).

În anul 1856 se proclama Legea Băncilor de Emisiune, care avea funcţii de finanţare pe termen scurt. Noua Bancă Spaniolă San Fernando a fost iar redenumită de data aceasta sub numele de Banca Spaniei primind drept de monopol de emisune monetară în toată Spania pe o perioadă de 25 de ani. Cu toate acestea în 1874, printr-un decret de lege, i se acorda acest drept pe o perioadă nelimitată. De atunci Banca Spaniei a fost singura care a emis monedă,îndeplinind toate funcţiile caracteristice unei bănci centrale. Iniţial banca doar distribuia şi punea în circulaţie moneda , emitentul strict vorbind, fiind Trezoreria Publică a Spaniei. Însă mai târziu , prin intermediul reformei de la 1890 dobândeşte autonomie completă,fiind în întregime responsabilă de proiectarea şi punerea în aplicare a politicii monetare,cu obiectivul de a controla creşterea inflaţiei.

Până la sfârşitul anilor 1980 sistemul bancar spaniol suferise numeroase modificări importante. Structura sa redevenise în mare aceeaşi de după Războiul Civil, perioadă cunoscută sub denumirea de era lui Franco , când băncile private spaniole au jucat un rol esenţial în finanţarea procesului de dezvoltare a industriei. Odată cu adoptarea unei politici economice ce susţinea îngrădirea investiţiilor străine şi a competiţiei bancare, poziţia acestor bănci a fost consolidată. Astfel se estimează că în jurul anului 1965, primele cinci bănci private spaniole controlau în jur de 50% din capitalul Spaniei. Influenţa acestora nu se limita doar la sectorul privat, aceasta extinzându-se şi la nivelul unor instituţii autonome precum ar fi INI sau instituţia statului de căi ferate.

Dintre cele trei grupe principale de bănci din sistemul bancar spaniol: bănci private, bănci de economii şi instituţiile de credit; cele mai importante erau băncile private. În anul 1962 băncile private erau împărţite în bănci comerciale şi bănci industriale. Acestea din urmă aveau dreptul de a investi într-o proporţie mai mare în active decât cele comerciale şi de aceea s-au specializat în investitii industriale. Băncile comerciale care erau mai mari şi mai numeroase serveau în general publicul, fiind principala sursă de credite pe termen scurt pentru sectorul privat; acestea însă concurau pe piaţă şi cu împumuturi pe termen lung. Pe la sfârşitul anilor 1980 distincţia dintre cele două tipuri de bănci îşi pierduse mult din semnificaţie,întrucât treptat fiecare dintre ele fusese autorizată să opereze în domeniul celeilalte de specialitate.