Particularități ale Activității Instituțiilor Specializate în economisire-creditare în Domeniul Locativ

CAP I. BĂNCILE DE ECONOMISIRE CREDITARE ÎN DOMENIUL LOCATIV – COMPONENTĂ A BĂNCILOR SPECIALIZATE

I.1. Scurt istoric al băncilor specializate

Primele evidenţe ale activităţilor de tip bancar datează încă din Antichitate. Templele erau văzute de către populaţie ca un loc sigur de plasare a bunurilor, iar contra unui mic profit preoţii luau în administrare atât bunuri de valoare cât şi mărfuri perisabile. O altă practică des întâlnită în această perioadă este împrumutul cu dobândă, care până la Codul lui Hammurabi nu a cunoscut o reglementare din partea autorităţilor.

Apariţia băncilor ca instituţii a avut loc în Grecia şi Roma antică în secolele VII-VI î.Hr Acesta este rezultatul dezvoltării comerţului ca o consecinţă a emiterii monedei proprii de către fiecare oraş comercial. În scopul de a combate camăta mai multe cetăţi greceşti au decis să constituie „bănci publice” care pe lângă rolul propriu-zis bancar, mai aveau şi sarcina strângerii impozitelor şi dreptul de a bate monedă.

Apariţia băncilor moderne este strâns legată de dezvoltarea comerţului cu cetăţile îndepărtate şi acumularea capitalului monetar în special pe această bază, expresie a dezvoltării producţiei manufacturiere şi a expansiunii generale a economiei. Legate de nevoile comerţului şi desfăşurând principalele operaţiuni prin intermediul efectelor comerciale, în mod firesc băncile au primit atributul de comerciale.

În epoca contemporană, locul şi rolul băncilor în economie este strâns legat de calitatea lor de intermediar principal în relaţia economii investiţii, relaţie hotărâtoare în creşterea economică.

În Europa, în ciuda controverselor îndelungate asupra moralităţii dobânzii, sistemul bancar s-a consolidat treptat culminând emiterea banului de hârtie de către Banca Veneţiei în anul 1637. Băncile şi-au mărit importanţa pe măsură ce economia a continuat să se dezvolte, iar statul şi-a mărit implicarea prin înfiinţarea băncilor centrale.

Primele dovezi ale desfăşurării unei activităţi bancare pe teritoriul României au fost descoperite între anii 1786-1855, reprezentând 55 de plăci de piatră, găsite într-o zonă de mine aurifere. Aceste plăci datau din perioada Daciei Traiane şi conţineau detalii referitoare la contractul privind înfiinţarea unei instituţii bancare. Clauzele principale se refereau la faptul că băncile acordau împrumut în numerar şi percepeau dobânzi.

În sensul modern al termenului, începuturile activității cu caracter bancar au fost precedate de prezența zarafilor, care aveau ca și ocupație principală cumpărarea și vânzarea de monede în scopul obținerii unor câștiguri, activitate foarte asemănătoare cu operațiunile de schimb valutar în numerar din prezent.

După 1947, activitatea bancară a cunoscut un puternic recul, băncile oferind un număr limitat de servicii și produse financiare, iar sistemul bancar fiind organizat după modelului sovietic de monobancă. În centrul sistemului elaborat de statul român pentru a implementa planul central şi a controla administrativ fluxurile de fonduri în economie s-a aflat Banca Naţională a României (BNR), care exercita atât funcţii de bancă de emisiune, cât şi unele funcţii de bancă comercială. Alături de BNR, sistemul cuprindea şi patru bănci specializate în finanţarea unui sector specific de activitate economică, sstfel:

- Banca Română de Comerţ Exterior (redenumită Bancorex) - era specializată în finanţarea întreprinderilor de comerţ exterior şi deţinea cea mai mare parte a rezervelor valutare ale ţării.

- Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară (în prezent Raiffeisen Bank) - finanţa întreprinderile agricole şi agroindustriale

- Banca de Investiţii (în prezent Banca Româna pentru Dezvoltare - acorda credite pe termen lung şi era responsabilă de finanţarea investiţiilor.

- Casa de Economii şi Consemnaţiuni (actuala CEC BANK) - deţinea monopolul în mobilizarea economiilor populaţiei şi aloca o parte din resursele sale sub forma împrumuturilor pentru construcţia de locuinţe.

Sistemul bancar este structurat pe două nivele :

- primul nivel cuprinde o singură entitate - Banca Centrală a Statului cu atribuţii privind politica monetară, valutară, de credit şi de plăţi, precum şi cu atribuţii în materia autorizării şi supravegherii (prudenţiale) bancare

- al doilea nivel cuprinde băncile specializate, instituţii autorizate să desfăşoare activităţi de atragere de depozite şi de acordare de credite în nume şi în cont propriu.

Băncile specializate au o denumire generică pentru a desemna băncile comerciale sau instituţiile de tip bancar, care, de regulă, alături de operaţiuni bancare de bază, dezvoltă preponderent operaţiuni bancare de un anumit tip sau un anumit domeniu.

În urma crizei din 1929-1933, în cursul căreia un mare număr de bănci americane au falimentat odată cu prăbuşirea Bursei, autorităţile SUA au decis separarea activităţilor de tip bancar (atragerea de depozite şi acordarea de credite) de activitatea de investiţii pe piata de capital.

Modelul american a fost preluat treptat în majoritatea legislaţiilor, inclusiv în ţările Europei de Vest şi în Japonia, iar separarea bănci comerciale – bănci de investiţii a condus şi la separarea activităţilor de supraveghere – băncile comerciale fiind supravegheate prudenţial de banca centrală sau de alte agenţii însărcinate cu supravegherea bancară, iar bancile de investiţii – de autorităţile însărcinate cu supravegherea pieţei de capital.