Politica Economică a Uniunii Europene

Scurt istoric al integrării

Începutul procesului de integrare europeană poate fi considerat anul 1950, când ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, a propus implicarea câtorva state europene într-un proiect de cooperare mai strânsă. Iniţiativa a constat în integrarea producţiei de cărbune şi oţel a Franţei şi Germaniei, în cadrul unei organizaţii deschise participării şi altor state europene existente la acel moment. Astfel, în 1951, negocierile desfăşuarate între şase ţări – Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda – au condus la semnarea Tratatului de la Paris, prin care se înfiinţa Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO).

Prin Tratatului de la Roma, semnat la 25 martie 1957 şi intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, s-a înfiinţat „piaţa comună” ca mijloc de realizare a unei extinderi continue şi echilibrate.

Astfel, în 1968, CEE avea deja încheiată uniunea vamală şi avea o piaţă agricolă comună.

Extinderea integrării europene înseamnă extinderea geografică (sau integrarea pe orizontală) şi constă în aderarea de noi membri la CEE. Sub acest aspect, procesul de integrare s-a desfăşurat în cinci valuri succesive de aderare: Danemarca, Irlanda, Marea Britanie (1973), Grecia (1981), Portugalia, Spania (1986), Austria, Finlanda, Suedia (1996), Cipru, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria (2004), Romania, Bulgaria (2007).

După Tratatul de la Roma, procesul de adâncire a integrării a fost cuprins în Actul Unic European, semnat la 17 februarie 1986 şi ratificat la 1 iulie 1987.

Schimbarea peisajului politic european după căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală şi de Est a condus la un proces de regândire a structurii Comunităţii Europene, în direcţia creării unei uniuni politice şi a uniunii economice şi monetare. Baza legală a noii Uniuni Europene este reprezentată de Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi ratificat la 1 noiembrie 1993.

Dimensiunile Eurozonei

Prin Tratatul semnat la Maastricht in 1992, numit si “Tratatul Uniunii Europene”, s-au stabilit principalele acorduri pentru creearea Uniunii Economice şi monetare, iar în 1998, 11 state membre ale Uniunii, care îndepliniseră criteriile de convergenţă nominală, şi Zona Euro a luat fiinţă cu lansarea oficială a euro, pe 1 ianuarie 1999. Bancnotele şi monezile au fost introduse începând cu 1 ianuarie 2002.

- Grecia a îndeplinit criteriile în anul 2000, şi a fost admisă pe 1 ianuarie 2001.

- Slovenia s-a calificat pentru accederea la moneda unică în 2006 şi a fost admisă pe 1 ianuarie 2007, iar

- Cipru şi Malta s-au alăturat Zonei Euro la 1 ianuarie 2008.

În prezent, Zona Euro cuprinde 15 state membre, însumând peste 320 de milioane de locuitori. Harta zonei Euro. www.europa.eu

Refuzul monedei euro

Moneda euro a fost introdusă în UE de la 1 ianuarie 2002 în 12 dintre cele 15 ţări membre la acel moment.

Dintre statele membre ale Uniunii Europene numai Marea Britanie, Suedia si Danemarca au refuzat sa adopte euro in momentul lansarii, in 1999. Sondajele de opinie arata ca in jur de doua treimi din britanici se opun adoptarii euro.

Marea Britanie, a doua mare putere economică europeană, a amânat decizia de a se alătura celorlalte state.Trezoreria Marii Britanii a semnalat ca nu este momentul potrivit ca Marea Britanie sa renunte la lira sterlina pentru adoptarea euro, publicand concluziile a 18 studii.

Trezoreria Marii Britanii a evidentiat obstacolele esentiale in calea aderarii la zona euro a statului britanic, subliniind ca inainte de aderare cursul lirei sterline fata de euro ar trebui sa scada la 1,37 euro, de la cel actual de 1,4076.

Nu mai putin de 50 de economisti independenti au contribuit la realizarea acestor studii care analizeaza problema euro din toate unghiurile posibile.

"Avem la dispozitie un teanc de documente, dar decizia va fi siguranta 'nu' cu siguranta", a spus Keith Wade, economist la Schroders Plc., cel de-al treilea mare fond de pensii al Europei. Cele 18 studii au subliniat sensibilitatea pietei imobiliare britanice la modificarile ratelor dobinzilor, mai mare decit in cazul majoritatii celor 12 membri ai zonei euro, precum si faptul ca progresul in privinta flexibilitatii pietei muncii din UE ramine in urma celui din Marea Britanie si se accelereaza prea lent.