Politici Bugetare și Impactul lor Asupra Echilibrului Balanței de Plăți

CAPITOLUL 1

Politica bugetară – noţiuni generale

Politica bugetară reprezintă expresia alegerilor bugetare realizate de un centru de decizie publică (autoritate guvernamentală sau centrală; autoritate locală; autoritate supranaţională), care vizează finanţările exclusiv economice şi sociale.

În perioada postbelică, în anii ’50 şi ’60, politica bugetară a fost considerată ca instrument major de influenţare a economiei. Plecănd de la teza keynestistă că cererea agregată determină nivelul producţiei naţionale, al ocupării forţei de muncă, al inflaţiei şi balanţei de plăţi, economiştii şi decidenţii politici considerau că mecanismele pieţei erau incapabile să asigure marimea corespunzătoare a acesteia şi, de aceea, era nevoie intervenţia guvernului.

Obiectivul politicii bugetare il constituie utilizarea cheltuielilor şi veniturilor publice pentru a modifica echilibrul macroeconomic global în vederea asigurării dezvoltării economice în condiţii de stabilitate. Principalele instrumente folosite sunt modificarea dimensiunii şi destinaţiei cheltuielilor statului, a mărimii şi a surselor prelevărilor efectuate asupra veniturilor agenţilor economici, cât şi variaţia transferurilor financiare publice. În esenţă, politica bugetară are două componente: politica cheltuielilor publice si politica fiscală, care vizează mărimea şi ritmul încasării impozitelor.

Instrumentele politicii bugetare utilizate sunt diversificate. Ele servesc la cumpărările de bunuri şi servicii de către instituţiile care pun în aplicare politica statului (instituţii publice) sau acordarea de subventii, prestarea unor serviciis ociale etc.; au calitatea de a orienta, la nivel microeconomic, pe cei care beneficiază de credite bugetare adoptate prin legile bugetare, în vederea furnizării de servicii publice necesare, prioritare şi eficiente, conforme cu interesul general al societăţii, în mod amplu. Efectele dorite sunt posibile pe seama unor comportamente bazate pe întelegerea sensului, a coordonatelor care se urmăresc prin cheltuielile publice, ca instrumente sau părghii, şi nu ca măsuri administrative, bazate pe constrângere, ca de exemplu: fixarea autoritară apreţurilor, limitarea cantităţilor şi altele, care au menirea de a diminua libertateade acţiune a agenţilor economici.

Politicii bugetare i se atribuie doua funcţii pricipale:

- Refacearea decalajelor deflaţioniste sau inflaţioniste, printr-o politică fiscală expansionistă, menită să prevină formarea somajului de masă sau, respectiv, printr-o politică fiscală restrictivă, deflaţionistă, menită a preveni inflaţia. În felul acesta trebuia evitată producerea unui dezechilibru fundamental în economie;

- Reducearea amplitudinii fluctuaţiilor ciclului de afaceri prin diminuarea cheltuielilor guvernamentale sau creşterea impozitelor în timpul fazei ascendente a ciclului şi, dimpotrivă, creşterea cheltuielilor guvernamentale şi diminuarea impozitelor în faza de recesiune.

Politica bugetara reprezinta una din cele mai importante pârghii de functionare a sistemului unic european, dar în ciuda acestui fapt, spre deosebire de celelalte politici, în nici unul din tratatele fundamentale – Roma sau Maastricht – nu se prevedea definirea sau reglementarea sa explicita. Astfel nici unul din cele doua tratate nu acorda politicii bugetare un caracter comunitar pronuntat si, desi bugetul comunitar a crescut destul de mult, el nu reprezinta decât 2,4% din totalul bugetelor statelor membre.

CAPITOLUL 2

Echilibrul balanţei de plăţi

Balanţa de plăţi înregistrează tranzacţiile internaţionale pe care le realizează o economie. În contul curent sunt înregistrate tranzacţiile cu bunuri şi servicii, precum şi transferurile. Contul de capital înregistrează cumpărările şi vânzările de active.

Balanţa de plăţi a unei ţări are următoarele componenete: balanţa contului curent (BCC), balanţa contului de capital (BMC), balanţa de plăţi globală (BPG) şi variaţiile rezervelor de valută.

Deficitul sau excedentul balanţei de plăţi se formează în conexiune cu preţurile relative ale bunurilor ce se vând sau se cumpără din străinătate şi cu produsul intern.

Economiştii clasici sau neoclasici credeau, cel mai adesea, în efi¬cacitatea mecanismelor automate de ajustare a balantei de plăţi prin preţuri. Transpunerea acestei ipoteze în domeniul schimbului internaţional ne face să credem că echilibrul balanţei de plăţi este în mod automat refăcut de către vari¬aţiile preţurilor bunurilor şi serviciilor în regim de cursuri de schimb fixe, sau de acelea ale preţului monedei (cursul de schimb) în regim de cursuri flotante (flexibile). Odată cu dezvoltarea abordărilor keynesiene, totuşi, în analiză au fost de asemenea integrate efectele venit determinate de către soldul balanţei de plăţi.

Echilibrul balanţei de plăţi presupune existenţa unui sold pozitiv la balanţa contului curent şi la balanţa contului de capital.