Privatizarea bancară

Ce este PRIVATIZAREA?

Un leitmotiv la ordinea zilei, privită adesea ca un panaceu, privatizarea este un mijloc şi nu un scop în sine. Ea declanşază mutaţii importante şi întreţine combustia unei competiţii în care performanţa, randamentul maxim, eficienţa sunt sau ar trebui să fie criterii prioritare. Nu întâmplător deci, în derularea procesului de privatizare managerii sunt tentaţi să pună accent pe obţinerea unui profit cât mai ridicat. Totuşi dacă acest lucru este benefic pentru sau nu pentru societate depinde de echilibrul dintre posibilele disfuncţionalităţi ale pieţei, determinate de lipsa competiţiei, şi deficienţele controlului guvernamental asupra firmelor publice. Mediul competitiv şi de reglementare este mult mai important decât problema proprietăţii în sine. Pe pieţele competitive, opinia majoritară este în favoarea proprietăţii private.

Privatizarea reprezintă nu mai puţin un factor moderator, de reducere a puterii sindicatelor, pe această cale încurajându-se structurile diversificate ale acţionariatului, redistribuindu-se fondurile şi îmbunătăţindu-se finanţele publice. Unele dinte programele de privatizare nu au condus la o diversificare marcantă a acţionariatului doar un mic grup de investitori care au beneficiat de câştiguri financiare neaşteptate pe seama contribuabililor.

Realitatea arată că privatizarea a determinat îmbunătăţirea performanţelor unor firme care operează într-un mediu relativ competitiv.

Obiectivele privatizării

Privatizarea se impune deciziei politice, guvernamentale în primul rând prin caracterul ei.

Obiectivele urmărite pot diferi de la ţară la ţară, de la etapă la etapă şi de la un minister la altul, în timp, acestea putând suferi modificări de direcţii, intensităţi variabile şi accente datorate unor opţiuni diferenţiate ale conducătorului procesului de privatizare. Obiectivele -prezentate sumar- sunt:

-îmbunătăţirea eficienţei prin creşterea competiţiei şi extinderea posibilităţilor firmei să se împrumute de pe piaţa de capital;

-reducerea necesarului de împrumut pentru sectorul privat;

-atenuarea problemelor de plată a sectorului public;

-diminuarea implicării guvernului la nivelul intreprinderilor;

-diversificarea structurii proprietăţii asupra activelor economice;

-încurajarea preluării acţiunilor de către salariaţi;

-redistribuirea venitului şi a bogăţiei.

Costurile de tranzacţionare

Privatizarea prin vânzarea de acţiuni ale unei intreprinderi implică anumite costuri de tranzaţioanre. În teoria economică a finanţelor intreprinderii, asemenea emisiuni de acţiuni sunt adesea considerate cel mai scump mod de a majora capitalul.

Evaluarea costurilor de tranzacţionare trebuie făcută oarecum prudentă. Comisioanele pentru consultant, părţi din cheltuielile de marketing şi comisioanele de vânzare reflectă cu aproximaţie costurile sociale de oportunitate. Acestea sunt plăţi pentru inputurile procesului de transfer a proprietăţii asupra activelor. Pe de altă parte, mai ales atunci când succesul privatizării este evaluat în raport cu gradul de subscriere a acţiunilor, existând tendinţa de a stabili preţul acţiunilor sub nivelul pieţei, un procent din comisioanele de subscriere reprezintă pur şi simplu un transfer de avuţie de la contribuabili la cei care au subscris. Acestea sunt o plată a transferului şi nu un cost social real corespunzător resurselor fizice utilizate în procesul de vânzare a activelor.

Pe lângă costurile de tranzacţionare asociate cu emisiunea efectivă de acţiuni, trebuie să se ţină cont de orice costuri suportate intern de intreprindere însăşi. Pregătirea pentru privatizare cosnumă timp şi efort din partea managerilor, iar orice modificare organizatorică determinate de derularea privatizării va implica unele costuri. De exemplu, dacă numai o parte din intreprindere va fi trecută în proprietatea investitorilor privaţi, se poate impune necesitatea unei reorganizări destul de mari.