Reglementările Prudențiale și Strategiile Bancare

Capitolul 1. Reglementări prudentiale

1.1. Notiuni introductive

În literatura de specialitate se foloseşte adesea termenul de „reglementări bancare şi prudenţiale” pentru a se sublinia faptul că există o reglementare prin legi şi alte norme asimilate, pentru a asigura un cadru legal necesar desfăşurării activităţii bancare şi pentru statuarea unor relaţii responsabile între bănci şi clienţii lor.

Reglementările prudenţiale reprezintă o măsură necesară şi utilă pentru a preveni înclinaţia managerilor către profituri mari şi rapide care adesea implică renunţarea la cele mai elementare măsuri preventive. Necesitatea unei atitudini prudenţiale impuse băncilor prin lege decurge, în primul rând din rolul băncilor, a sistemului bancar în economie. Situaţia economică şi financiară a agenţilor economici şi a persoanelor fizice este îmbinată în procesul serviciilor bancare şi orice destabilizare a băncilor poate conduce la multiple fenomene de criză în economie, în viaţa întreprinderilor şi a familiilor.

Reglementările prudenţiale au ca sferă de aplicabilitate spaţiul naţional făcând referiri directe către legile şi normele statuate de fiecare ţară. Creşterea continuă a riscurilor bancare în epoca contemporană, concomitent cu intensificarea relaţiilor de colaborare, a dus la internaţionalizarea reglementărilor, în sensul elaborării unor norme naţionale conform principiilor acceptate de mai multe ţări, de genul grupurilor internaţionale de studii organizate de Banca Reglementelor Internaţionale de la Basel sau aplicarea normelor comunitare, elaborate sub forma directivelor europene, în sistemul Uniunii Economice Europene.

1.2. Prudenţa bancară în România

În România, reglementările prudenţiale se regăsesc în legi şi alte acte normative, respectiv în Legea Bancară nr. 58/1998, Normele nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit al băncilor şi Regulamentul nr. 1/1999 privind organizarea şi funcţionarea BNR a Centralei Riscurilor Bancare.

Reglementările elaborate de Banca Naţională a României sunt aliniate la standardele internaţionale în materie, fiind în concordanţă atât cu principiile generale stabilite de Comitetul de la Basel privind activitatea de supraveghere bancară, cât şi cu Directivele Uniunii Europene privind reglementarea activităţii instituţiilor financiare şi de credit. Legea bancară română stabileşte prin reglementări cerinţele prudenţiale, ca norme de reducere a expunerii la risc, de constituire a unor resurse de acoperire a pierderilor rezultate din realizarea riscurilor sau măsuri de limitare a efectelor negative ale înfăptuirii riscurilor. Normele bancare impun băncilor un comportament obligatoriu comensurat prin anumiţi parametrii.

Sectorul bancar este unul dintre cele mai reglementate sectoare din întreaga societate, iar regulile privind capitalul bancar reprezintă ponderea cea mai semnificativă din aceste reglementări. Această importanţă deosebită care se acordă capitalului bancar se datorează faptului că băncile sunt, de fapt intermediari pe piaţa financiară, şi astfel nu-şi folosesc decât într-o măsură foarte mică propriile resurse.

Funcţia esenţială a băncii este aceea de a asigura publicul şi autorităţilor asupra stabilităţii băncii. În vederea satisfacerii nevoilor de capital managementul bancar trebuie să ia în consideraţie următoarele elemente:

- reglementările bancare privind capitalul băncii;

- posibilităţile băncii de creştere a capitalului.

Practica internaţională a promovat şi comunitatea bancară mondială a confirmat necesitatea structurării capitalului bancar în două părţi şi anume:

a) capitalul propriu sau capitalul de bază care cuprinde: capitalul social vărsat; primele legate de capital; rezervele legale; rezerve generale pentru riscul de credit; fondul imobilizărilor corporale; rezervele statutare; rezultatul reportat reprezentând profit nerepartizat,rezultatul net al exerciţiului financiar curent reprezentând profit etc.

b) capitalul suplimentar care se ia în calculul fondurilor proprii în proporţie de 100% din capitalul propriu sau de rang I şi se compune din: alte rezerve decât cele incluse în capitalul propriu; datoria subordonată luată în calculul fondurilor proprii ale unei bănci în proporţie de maximum 50% din capitalul propriu; subvenţii pentru investiţii; diferenţele favorabile din reevaluarea patrimoniului.