Relația Banca Centrală - bănci comerciale în contextul economiei de piață

CAPITOLUL 1

BANCA CENTRALĂ

ISTORIC, EVOLUŢIE, ORGANIZARE

1.1 Apariţia şi evoluţia băncilor centrale

1.1.1 Repere istorice în crearea primelor bănci centrale

Pentru a porni în căutarea relaţiilor ce apar între banca centrală şi celelalte bănci din sistemul bancar, trebuie să observăm în primul rând faptul că acest sistem este structurat, în majoritatea ţărilor lumii, pe două nivele ierarhice: la primul nivel se găseşte banca centrală, ca autoritate de prim rang în domeniul bancar, iar la cel de-al doilea nivel întâlnim toate celelalte bănci care funcţionează în cadrul sistemului bancar din ţara respectivă. În consecinţă, rolul băncii centrale capătă o semnificaţie deosebită, întrucât aceasta reprezintă principala autoritate în domeniul monetar, deţinând monopolul emisiunii monetare şi participând, împreună cu celelalte autorităţi ale unui stat la îndeplinirea obiectivelor politicii economice. Însă această poziţie aparte nu a fost deţinută mereu de banca centrală, ci ea a fost înfăptuită în timp, pe măsură ce s-a constatat importanţa şi necesitatea existenţei unei asemenea autorităţi.

În momentul creării primelor sisteme bancare, nu exista o delimitare clară celor două tipuri de bănci, întrucât emisiunea monetară nu constituia un „privilegiu” al băncii centrale, nu a fost evidentă o astfel de diferenţiere. În timp, pe măsura concentrării emisiunii monedelor la nivelul unei singure bănci, aceasta ajungând să deţină monopolul emisiunii monetare, s-a văzut necesară realizarea unei astfel de diferenţieri.

Acest proces îndelungat a depins în fiecare ţară de gradul de evoluţie economică şi socială a acesteia. De exemplu în Anglia, banca centrală a fost înfiinţată în anul 1694 sub formă de societate privată pe acţiuni însă momentul instituirii monopolului emisiunii monetare a acesteia

s-a realizat abia în anul 1844 prin legea lui Robert Peel. În Franţa, anul creării băncii centrale, respectiv Banca Franţei a fost anul 1800 iar 48 de ani mai târziu se elimină dreptul de emisiune monetară al băncilor departamentale. Anul 1863 marchează anul apariţiei băncilor naţionale din SUA însă abia în 1913 are loc crearea Sistemului Federal de Rezerve, constituit din 12 bănci federale de rezerve.

În zilele noastre, băncile centrale, cu excepţia FED, sunt bănci cu capital de stat, însă de-a lungul timpului au fost identificate mai multe tipuri de bănci, în funcţie de provenienţa capitalului. Astfel, în ţări ca Suedia, Finlanda, Austria, banca centrală a fost constituită cu capital de stat, în timp ce în Anglia, aceasta avea capital privat iar în România, Belgia, capital mixt.

1.1.2 Organizarea băncilor centrale

Activitatea băncii centrale, gestionarea şi execuţia politicii monetare, este coordonată de anumite orgnisme ale căror membri sunt numiţi în funcţie de diverse criterii. Pe baza raportului dintre puterea de decizie a guvernatorului şi Consiliului de Administraţie, pe de-o parte, şi a puterii politice, pe de altă parte, în ceea ce priveşte instituirea acestor membri, se poate stabili gradul de independenţă al băncii centrale. Însă toate acestea depind, în principal, de la o ţară la alta, de anumiţi factori politici şi de tradiţia ţării respective. Astfel, în ţările centralizate există o unică instituţie, banca centrală, care deţine sucursale sau agenţii în regiuni sau departamente, în timp ce în ţările federale, structura federală se regăseşte şi la nivelul băncii centrale, în grade diferite. Astfel, în Germania, în anii 1940, aliaţii favorabili federalizării puternice a acestei ţări au impus 11 Bănci Centrale ale landurilor, pentru înlocuirea băncii Reichsbank. Ulterior, în anul 1948, s-a creat un institut central de emisiune, considerat o filială a băncilor centrale din cele 11 landuri iar în 1957, după recuperarea suveranităţii Germaniei, această instituţie a fost înlocuită cu Deutsche Bundesbank, iar în structurile de conducere au fost incluşi toţi preşedinţii băncilor federale.

În SUA, Sistemul Federal de Rezerve menţine o formă mai descentralizată, în sensul că teritoriul este divizat în districte la nivelul cărora există o bancă federală de rezerve, şi al cărei capital este deţinut de băncile comerciale, membre ale sistemului. Pentru fiecare bancă afiliată, cota de subscriere este de 6% din fondurile proprii, băncile comerciale având obligativitatea respectării cotei rezervei minime obligatorii, ceea ce le conferă dreptul de a realiza operaţiuni de rescontare. Băncile federale de rezervă, au, în aparenţă, toate atributele unei bănci centrale, atât din punct de vedere al emisiunii, cât şi al refinanţării băncilor din sistem. Pentru realizarea emisiunii monetare, din punct de vedere tehnic, se apelează la Tezaur, iar pentru aplicarea politicii monetare sunt necesare deciziile Consiliului Guvernatorilor (compus din 7 membri numiţi de către Preşedintele SUA pentru o perioadă de 14 ani). Pentru realizarea politicii de open-market (operaţiuni cu titluri), băncile federale se află sub tutela unui comitet federal de piaţă, format din 5 preşedinţi ai băncilor de rezerve şi din 7 membri ai consiliului Guvernatorilor. Aceste aspecte evidenţiază că, în statele federale, gradul de descentralizare este tot mai limitat.

În Franţa, gestionarea şi executarea politicii monetare este realizată de către un Consiliu general al Băncii, care cuprinde guvernatorul, doi viceguvernatori şi un număr de 10 consilieri. Adoptarea deciziilor de către Consiliul General necesită şi aprobarea Ministerului Economiei şi Finanţelor, pentru probleme referitoare la repartizarea profitului sau la statutul personalului. În majoritatea celorlalte ţări, organismul care asigură execuţia politicii monetare este Consiliul de Administraţie, condus de un guvernator, numirea membrilor realizându-se cu implicarea, în grade diferite a executivului sau Parlamentului.