Riscul de credit

Introducere

Riscul de creditare, cunoscut ca si si risc de insolvabilitate al debitorilor, este caracterizat riscul ca dobanda,creditul sau ambele sa nu poata fi restituite la termen sau sa nu fie restituite in totalitate si este caracteristic institutiilor de credit a caror functie principala in economie este creditarea. Deoarece la baza inposibilitatii de rambursare a creditului de catre debitori(imprumutati) stau diverse considerente se impune o abordare diferita a riscului de creditare si anume: riscul de tara si riscul aferent imprumutatilor PF si PJ.

Cea care a condus la o crestere fără precedent a riscului de credit este fluctuația.Aceasta a conditionat preocupările privind managementul acestui tip de risc prin largirea și chiar practicarea din ce în ce mai generalizată a tehnicilor performante de masurare a riscurilor de creditare.

In ziua de astazi sunt cunoscute și folosite foarte multe metode privind managementul riscului de insolvabilitate al debitorilor, pornind de la tehnici consacrate ale evaluării expunerii la risc, menite limitării unei concentrări exagerate la nivel de debitor, ramură industrială, sector de activitate, până la noile tehnici de management, actuale, precum tranzacțiile cu swap-uri și cu opțiuni, adaptate acestui tip de risc.

Acestea sunt considerate în momentul de fata instrumentele principale ale managementului actual al riscurilor care permit managerilor de portofoliu formularea, adoptarea și implementarea celor mai eficace politici de management al riscului de credit.

1. Aspecte teoretice

Riscul de credit exprimă posibilitatea ca debitorii sau emitenții de titluri să nu- și respecte obligațiile la scadență, ca urmare a deteriorarii situației financiare a acestora, care poate fi determinată de condițiile afacerii împrumutatului sau de situația generală a economiei.

Pentru restrangerea pierderilor care rezulta din neîncasarea la scadență a creditelor și dobânzilor aferente, se impune o gestionare atentă a riscului de credit, care se realizează a priori și a posteriori.

- O primă etapă este gestionarea a priori și presupune:

- impartirea și limitarea riscurilor,

- aprecierea calității (capacității de rambursare) solicitanților de credite,

- alcatuirea garanțiilor.

- A doua etapă, gestionarea a posteriori, presupune:

- analiza portofoliului de credite și alcatuirea de provizioane,

- constituirea fondului pentru riscuri bancare generale.

1.1. Impartirea și limitarea riscurilor

Impartirea riscurilor are ca scop evitarea acumularii riscurilor prin diversificarea (economică și geografică) plasamentelor. Reducerea riscurilor se realizează prin norme stabilite de fiecare bancă, dar și prin măsuri stabilite de autoritatea de reglementare, opozabile tuturor băncilor.

Limitarea autonormativă vizează:

- limite interne pentru ponderea activităților riscante în fondurile proprii,

- plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate, zonă geografică.

Reglementările românești pentru divizarea si reducerea riscului de credit se referă la:

- O instituție de credit nu va înregistra față de un client sau fata de grupul de client aflati in legatura o expunere a cărei valoare depășește 25% din fondurile sale proprii.

- O instituție de credit nu va înregistra față de un client sau grup de clienti aflati in legatura care este societatea-mama sau filiala institutiei de credit si/sau una sau mai multe filiale ale acestei societati-mama; procentul este redus la 20% din fonduri sale proprii.

- Valoarea cumulată a expunerilor mari (expunere mai mare de 10% din fondurile proprii ale bancii) ale unei instituții de credit nu va depăși 800% din fondurile ei proprii.