Riscul de țară, risc investițional sau risc de creditare

Acest an a debutat cu repetate descalificari ale României, venite din partea marilor agentii de rating cum ar fi Moody's, Standard & Poor's sau Institutional Investor. În mare parte aceste descalificari exprima neîncrederea creditorilor straini în evolutia economiei nationale si în capacitatea României de a-si rambursa datoriile contractate sau garantate de stat, datorii care dupa ce au beneficiat de o perioada de gratie au ajuns în acest an la scadenta.

În aceste conditii se pune firesc întrebarea: au aceste descalificari de rating-uri efect asupra investitorilor straini ?

Aparitia si dezvoltarea conceptului de risc de tara este legata, în principal, de intensificarea, dupa cel de-al doilea razboi mondial, a împrumuturilor acordate de diverse institutii financiare unor firme sau guverne straine. Prima fundamentare teoretica a acestui concept a fost facuta la începutul anilor '70 de catre economistul Milton Fridman, pe vremea aceea vicepresedinte la Citibank. Initial, prin risc de tara se întelegea expunerea la pierderi a unui credit extern acordat cu titlu de stat sau privat, pierderi care sunt cauzate de evenimente specifice aflate, cel putin de la un anumit nivel, sub controlul guvernului din tara gazda, si care nu pot fi influentate decât într-o mica masura de creditorul extern. În conditiile actuale, în care creditele internationale s-au restrâns si si-au dovedit ineficienta ca resurse pentru dezvoltare (cazul Mexicului, Argentinei sau Braziliei sunt elocvente în acest caz), se impune tot mai mult o extindere a acestui concept de risc si asupra investitiilor straine (directe sau de portofoliu).

Practic, specialistii au început sa faca o distinctie între riscul de tara aferent creditelor externe, vazut ca risc de creditare si riscul de tara aferent investitiilor straine, vazut ca risc investitional. Daca metodologia de evaluare este asemanatoare, indicatorii luati în calcul difera însa si conduc la rezultate diferite. În cazul creditelor, analistii insista pe capacitatea financiara a tarii de a-si plati datoriile, în timp ce un investitor, analizeaza aspecte legate de climatul general de afaceri, oportunitati, bariere de intrare pe piata sau sector, concurenta, dimensiunea pietei externe, avantaje comparative / competitive etc. Se poate spune deci ca descalificarea tarii de catre creditorii straini nu atrage dupa sine neaparat si o izolare din partea investitorilor straini. O tara care nu mai este atractiva pentru creditori poate sa ramâna foarte atractiva pentru investitori, prin oportunitatile pe care le ofera pe termen lung.

Diferente între cele doua categorii de risc apar si în ceea ce priveste sfera lor de cuprindere. Materializarea riscului de tara genereaza incapacitatea debitorului de a rambursa la scadenta datoria si serviciul aferent acesteia sau incapacitatea investitiei de a aduce profitul estimat. Chiar daca ambele riscuri pot conduce la pierderea totala sau partiala a activelor (creditul sau investitia facuta) cât si a veniturilor obtinute de pe urma acestor active (dobânzi, prime sau profituri), riscul de tara aferent creditelor externe poate avea ca efect pierderea doar a unor sume de bani, în timp ce riscul de tara aferent investitiilor straine poate conduce la pierderea unor active reale, a unor oportunitati de afaceri si a unor sume de bani.

O alta diferenta vizeaza aria de actiune si finalitatea analizei de risc. Riscul de tara poate exprima, dupa caz, neîncrederea creditorilor sau a oamenilor de afaceri straini în economia nationala.

Riscul de tara pentru împrumuturi serveste în principal la stabilirea nivelului de dobânda al creditului contractat de un stat sau de o entitate privata (cu sau fara garantie guvernamentala). Spre exemplu, dobânda în cazul euro-obligatiunilor se calculeaza prin adaugarea spread-ului la dobânda LIBOR, marimea spread-ului fiind stabilita si în functie de ratingul tarii. Riscul de tara este luat în calcul si atunci când o tara intrata în incapacitate financiara nu mai poate face plati în contul datoriei externe si solicita reamenajarea acesteia prin renegociere, reesalonare sau împrumut suplimentar. Conditiile în care se face aceasta reamenajare a datoriei externe sunt foarte oneroase, datoria fiind "actualizata" ca valoare si ca dobânda în functie de inflatie, respectiv de riscul de tara. Începând cu 1983, riscul de tara a patruns si pe piata secundara a creantelor (în special privat debt instruments). Pe aceasta piata secundara vânzarea titlurile de creanta se face printr-o "decotare" prealabila a valorii lor nominale în functie de ratingul tarii debitoare. În toate operatiunile practicate pe aceasta piata riscul de tara, privit ca risc de creditare, joaca un rol fundamental în stabilirea valorii nominale si a valorii "de piata" a titlurilor de creanta: este cazul rascumpararii la vedere a datoriei externe de catre tara debitoare (debt buy back), swap-ului datoriei externe, sau conversiei acesteia în active (debt equity swap). Toate aceste operatiuni financiare au fost create sa vina în sprijinul tarilor puternic îndatorate, având drept scop final restabilirea capacitatii tarii debitoare de a-si asigura serviciul datoriei externe.