Riscuri Bancare

Unele instrumente ale managementului riscurilor bancare

In continuare vom dezvolta un set de concluzii si propuneri vizand modalitatile de performantizare a managementului bancar . Acestea sunt abordate, pentru fluenta demersului analitic, potrivit cazuisticii fiecarui tip de risc, fiind constienti insa de conexiunile de fond care se manifesta in situatiile reale .

Riscul de solvabilitate

Desi riscul de solvabilitate este catalogat de analisti drept un risc secundar, ne-am propus sa incepem discutiile cu acesta, deoarece il consideram extrem de important pentru functionarea unei banci intr-o economie in tranzitie, caracterizata prin generalizarea fenomenului de subcapitalizare a operatorilor de piata .

Teoretic, solvabilitatea poate fi mentinuta fara nici un capital, atat timp cat pierderile sau cheltuielile sunt resorbite din profitul nedistribuit si provizioane. Evident ca o banca in aceasta situatie s-ar afla permanent in pericolul de faliment brusc, ceea ce echivaleaza cu un risc inacceptabil pentru deponenti . Existenta fondurilor propriisi dimensionarea corespunzatoare a acestora ( in raport cu activele totale sau cu activele ponderate in functie de risc ) confera bancii securitatea finala, fiind a treia linie de aparare dupa profituri si provizioane. In practice bancile isi stabilesc marimea capitalului potrivit reglementarilor de adecvare in vigoare pe plan intern si international si in conformitate cu cerintele lor de eficienta economica, primordialitatea celor doua repere facand obiectul unor indelungi dispute in randul specialistilor .

Consideram ca viciul de fond al standardelor de reglementare consta in tendinta promovarii unor masuri “ procustiene” care, in mod natural, intra in dezacord cu nevoile efective de capitalizare specifice mediilor de afaceri fundamental conjuncturale. Pentru bancile care opereaza in tarile cu economii in tranzitie, impactul influentelor externe centrului lor de decizie face extrem de dificila cuantificarea prospectiva a riscurilor, astfel incat, din prudenta , ele pot opta pentru consolidarea capitalurilor proprii care sa compenseze imprecizia estimarilor. Mai mult decat atat, este important sa retinem ca tocmai pentru aceste banci imaginea publica ( respectiv increderea clientilor ) are un rol determinant in mentinerea pe piata, perceptia soliditatii institutionale prevaland asupra culturii financiare, fapt care impune acordarea unei atentii speciale politicilor de dezvoltare a bazei de capital.

Desigur ca intrebarea care deriva firesc de aici se refera la marimea fondurilor proprii necesare unei banci pentru a-si desfasura activitatea. Potrivit principiului economicca acestea trebuie sa absoarba pierderile neanticipate pentru minimizarea probabilitatii de insolvabilitate, in masura in care profitul curent nu mai este suficient, o incercare de raspuns o ofera modelarea scenariilor, in scopul prognozarii ratei rentabilitatii activelor in functie de evolutia istorica si relationarea efectelor externe asupra bancii ca intreg si asupra activitatilor sale componente.

In conditiile unei distributii normale a posibilelor valori, necesarul de fonduri proprii pentru acoperirea pierderilor neanticipate se estimeaza potrivit regulii ca 99% dintre acestea se plaseaza in intervalul de trei abateri standard sub medie. De exemplu presupunand ca o banca a avut in ultimii zece ani o medie a rentabilitatii activelor de 1% cu o abatere standard de 0.5% pe an, pentru trei abateri standard sub medie ( 3x0.5=1.5% ), rentabilitatea activelor se negativeaza ajungand la – 0.5% ( 1 – 1.5 ). In cazul in care capitalurile bancii reprezinta 0.5% din total active, putem spune ca banca acopera aproape toate eventualele pierderi neanticipate la nivelul unui an . Continuand acest rationament, in cazul in care dorim o proiectie pentru trei ani consecutivi, abaterea standard creste cu radacina patrata a timpului, respectiv cu 1.7 ( radacina lui 3 ), devenind 0.85% ( 0.5x1.7 ). La trei abateri standard sub medie, rentabilitatea activelor ajunge la – 1.55 ( 1 – 2.55 ), ceea ce presupune ca un raport capital/active de 1.55% ar fi suficient pentru a absorbi aproape integral pierderile potentiale neanticipate .

La ora actuala, metoda prezentata are, pentru bancile romanesti, dezavantajul premiselor de operare : existenta seriilor de date istorice ( 20 de ani ar fi de dorit ), distributiile simetrice datorate unor evolutii stabile care, la randul lor, corespund unei entropii informationale minime. Avand in vedere aceste aspecte, precum si observatiile formulate anterior, suntem de parere ca bancile comerciale romanesti ar trebui sa urmareasca, la dimensionarea capitalurilor proprii, in primul rand conservarea valorii lor initiale, supusa erodarii datorita inflatiei si in al doilea rand, acoperirea incertitudinii de realizare a unor active pentru care nu se constituie provizioane . Abia de la acest moment incolo se poate vorbi despre proiectarea unor ritmuri de crestere pentru sustinerea strategiilor de dezvoltare .

Este necesar insa sa reamintim ca o capitalizare excesiva se asociaza in general, cu ineficienta economica pentru actionari, un indice prea ridicat de adecvare a capitalului contribuind la diminuarea dividendelor. Desigur , ca in acest context, modul de majorare a capitalului este determinant. In egala masura capitalizarea excesiva penalizeaza si potentialii clienti, prin reducerea disponibilitatii de creditare. In principiu cresterea sustenabila a activitatii bancare este mult ingreunata de adoptarea unor indici inalti de adecvare a capitalului .

Riscul de lichiditate

Managementul lichiditatii presupune echilibrarea fluxurilor de fonduri de-a lungul unor benzi de timp, astfel incat, in conditii normale banca sa aiba o pozitie confortabila in onorarea obligatiilor scadente . Interesul imediat se focalizeaza asupra situatiilor pe termen scurt, intrucat pe masura ce activele si obligatiile bancii se maturizeaza, ele sunt inlocuite, iar modelul fluxurilor angajate la distante mai mari in timp se reconstituiede cateva ori inainte de apropierea momentului de realizare efectiva. Tratarea riscului de lichiditate incumba utilizarea unor instrumente diferite, dintre care vom propune cateva mai importante si cu aplicabilitate in contextul actual .

Mentinerea unui stoc de active lichide de calitate reprezinta o optiune generala a managerilor, eventualele controverse vizand marimea recomandabila a unui asemenea portofoliu de urgenta. Ca o alternativa rationala, credem ca aceasta ar putea fi aproximata prin cashflow-ul net potential pentru o “ perioada de supravietuire “ aleasa, sa zicem de o saptamana. Paradoxal este ca, in situatii normale nimic nu este mai putin lichid decat un activ care nu are nici o contributie la fluxurile de fonduri ale bancii . Problema consta insa nu numai in asimilarea activelor lichide unor imobilizari pentru utilizarile normale, ci si in costurile de oportunitate generate, care limiteaza profitabilitatea plasarii resurselor. Dupa exemplul bancilor occidentale, consideram ca ar fi posibila transferarea acestor costuri de oprtunitate asupra clientilor persoane juridice care beneficiaza de credite prin calcularea ratei dobanzii percepute ca un adaos de puncte procentuale la rata BUBOR .

La estimarea iesirilor de fonduri, este prudent sa se considere ca toate obligatiile privind persoanele juridice trebuie acoperite integral, deoarece se presupune ca, de regula, la scadenta, acesti clienti mai curand isi retrag depozitele decat sa le prelungeasca. In ceea ce priveste persoanele fizice, recomandam ca estimarile sa opereze unele ajustari compartimentale pentru a reflecta loialitatea, inertia si stabilitatea bazei de depozite. De asemenea este de dorit sa se procedeze la aplicatiieconometrice pentru identificarea trendului in miscarile nete ale depozitelor populatiei, incluzand aici si influenta sezonalitatii.

Un principiu cardinal al managementului riscului de lichiditate consta in diversificarea sistemului de depozite din punct de vedere al numarului de clienti persoane juridice/persoane fizice, al distributiei geografice, al tipurilor de conturi si instrumente, al spectrului de scadente .

Diversificarea asigura o mai buna stabilitate comportamentala si evita concentrarea iesirilor de fonduri intr-o anumita zi sau perioada . Completarea resurselor de finantare prin atragerea de fonduri de pe piata monetara reprezinta o activitate normala a bancilor . Este obligatoriu insa ca fiecare sa isi evalueze cat mai realist capacitatea de a se imprumuta, stabilidu-si limite de expunere ( in functie de deficitul de cash-flow ) pe intervale cumulative de timp, de pana la o luna. Bancile trebuie sa intretina o gama larga de contrapartide in scopul diversificarii dependentelor .