Riscurile in Sistemul de Plati si Compensari

Imagine preview
(9/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Riscurile in Sistemul de Plati si Compensari.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 24 de pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: pr. conf. Elena Preda

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 6 puncte.

Domeniu: Banci

Cuprins

1. Sistemele de plăţi şi compensări
1.1. Riscul sistemic
1.2. Riscul operaţional
1.3. Riscul specific
2. Monitorizarea sistemelor de plăţi
2.1. Obiectivele principale ale Băncii Naţionale a României în domeniul monitorizării sistemelor sunt:
2.2. Principalele instrumente utilizate în activitatea de monitorizare sunt:
2.3. Rolul băncii centrale în domeniul monitorizării sistemelor
3. Mijloace de plată fără numerar
4.Componentele sistemului electronic de plăţi
4.1. Sistemul Sent - casa de compensare automată
4.2. Sistemul Safir - sistemul de înregistrare şi decontare a operaţiunilor cu instrumente financiare
4.3. Sistemul Regis
5. Legislaţie aplicabilă sistemelor de plăţi
Bibliografie

Extras din document

1. Sistemele de plăţi şi compensări

Sistemele de plăţi şi compensări se desfăşoară într-un cadru complex şi sunt supuse unor influente obiective şi subiective care determină anumite incertitudini în finalizarea plăţilor. Aceste incertitudini sunt cunoscute sub denumirea de riscuri, care sunt evenimente nedorite dar cu o anumită probabilitate de a se produce, într-un interval de timp şi într-un anumit loc.

Riscuri există în toate tipurile de instrumente de plată şi în ansamblul sistemului de plată şi decontare şi sunt determinate, în principal, de trei cauze majore:

-nesincronizarea îndeplinirii obligaţiei contractuale cu plata acesteia;

-incapacitatea de plată a partenerului;

-eşecul în finalizarea transferului de fonduri datorită mediului de decontare.

Riscurile afectează pe beneficiarii instrumentelor de plată, care acceptînd plata amînată îşi asumă şi riscul de neplată, precum şi băncile care au acordat credite, au garantat sau au achitat unele instrumente urmînd să primească fondurile respective. Riscurile cele mai des întîlnite în sistemele de plăţi cu care se confruntă băncile sunt riscurile de lichiditate şi riscurile operaţionale.

1.1 Riscul sistemic

Riscul sistemic este probabilitatea ca sistemul de plăţi şi decontări să nu mai funcţioneze ca urmare a unor factori perturbatori, cum ar fi neîndeplinirea obligaţiilor de plată de către un participant care poate să provoace dificultăţi altora, declanşînd o reacţie în lanţ şi apariţia unei crize financiare.Creşterea deosebit de puternică a volumului de decontări, extinderea acestora pe plan mondial, globalizarea şi plăţile electronice cu decontare rapidă fac ca partenerii să se cunoască din ce în ce mai puţin şi să se expună la decontări care depăşesc cu mult fondurile lor proprii şi posibilităţile de a obţine lichiditate imediată de valori mari. Combinarea riscului dintre partenerii nonbancari cu riscurile dintre intermediari (bănci), poate amplifica foarte mult aspectele negative. De cele mai multe ori, datorită lipsei de informaţie asupra acţiunii celorlalţi participanţi şi a informaţiei privind disponibilitatea băncilor de a mai acorda credite, apare fenomenul “domino”, adică în lanţ. La aceasta se mai poate adăuga şi influenţa altor factori ca lipsa de lichiditate, retragerea unilaterală din tranzacţii angajate, vînzări rapide şi soldări care declanşează riscul sistemic.

Deşi există o identificare precisă a cauzelor care declanşează o criză sistemică, se utilizează mai multe criterii de identificare, care semnalizează o criză, atunci cînd se depăşesc anumite valori prestabilite, ca de exemplu:

- ponderea creditelor neperformante în totalul activelor sistemului bancar să nu depăşească limita de 10 %;

- costurile de soluţionare a crizelor să reprezinte maxim 2% din PIB.

De asemenea, este semnalizată o criză sistemică atunci cînd:

- s-au produs modificări generalizate ale băncilor;

- activitatea bancară a încetat ca urmare a lichidării sau îngheţării depozitelor.

În ultimele decenii au avut loc mai multe tendinţe de crize financiare sau chiar crize financiare determinate de falimentul unor bănci, precum falimentul Băncii Herstatt din SUA în 1974 care a adus serioase perturbări sistemului de plăţi CHIPS, crahul bursier al societăţii financiare Drexel Burnham Lambert din 1987, falimentele bancare din Asia de Sud-Est din anii 1995-1997 ca urmare a unei supracreditări şi nerambursării la scadenţă a împrumuturilor, criza Mexicană din 1995.

Riscul în sistemele de plăţi cu decontare netă. Majoritatea plăţilor interbancare se desfăşoară în sistemul de compensare multilaterală cu decontare netă, care s-a dovedit a fi cel mai eficient. Ca urmare acestei concentrări de plăţi pe un anumit sistem şi riscul, inerent oricărui sistem, are o valoare mai mare şi poate deveni un risc sistemic. Riscul apare datorită lipsei de lichiditate a unuia din participanţi la sfîrşitul zilei de decontare şi se poate răsfrînge asupra celorlalţi participanţi care nu pot să-şi primească fondurile pentru clienţii lor. Uneori, băncile afectate sunt într-o poziţie şi mai dificilă, întrucît acestea au avansat fondurile clienţilor, bazîndu-se pe sumele care trebuia să le încaseze la compensare. În sistemul de compensare, băncile nu cunosc soldurile debitoare nete (sumele de plată) decît la sfîrşitul zilei, deci este o incertitudine în ce priveşte mărimea acestuia şi trebuie să-şi rezerve o lichiditate confortabilă. Dacă lichiditatea este prea mare înseamnă un management mai puţin performant, întrucît resursele rămîn neplasate şi invers, dacă sumele sunt insuficiente se apeleză pe piaţă la credite “over night” care se obţin cu costuri ridicate şi deci ineficiente. Grija pentru evitarea riscului impune totuşi mentinerea unei rezerve de siguranţă în limite considerate acceptabile, adică să nu influenţeze semnificativ veniturile băncii.

Pînă în 1990, măsurile care se luau pentru evitarea riscului sistemic erau de natură selectivă, adică băncile cu deficite cronice şi cu probleme în acoperirea imediată a acestora erau excluse din sistemul de compensare. Raportul Lamfalussy din 1990 stabileşte pentru ţările din Uniunea Europeană o serie de măsuri, în primul rînd pentru plăţile care se adresează tranzacţiilor externe, menite să întărească capacitatea instituţiilor de compensare şi să reducă riscul sistemic, dintre care menţionăm:

- asigurarea unei baze legale bine fundamentate pentru furnizorul de servicii de compensare în vederea executării poziţiilor nete;

- întelegerea clară de către fiecare participant a impactului schemei de decontare asupra expunerilor la riscul de credit si riscul de lichiditate (plăţile forward care prin natura lor implică o diferenţă între cursul stabilit inaintea decontarii şi cursul din momentul decontării);

- stabilirea unor limite de expunere maximă (plafoane debitoare) a fiecărui participant;

- asigurarea de către sistemele de compensare a finalizării zilnice a decontărilor (disponibilitatea unor resurse de credit şi lichidităţi la care să se poată apela în cazul în care participantul cu poziţia net-debitoare se găseşte în imposibilitatea de a-şi acoperi această datorie);

- divizarea responsabilităţii privind managementul riscului între casa de compensaţii şi participanţi.

Deosebit de aceste măsuri, unele ţări au mai întrodus obligativitatea împărţirii pierderilor între participanţi, solicitarea de garanţii, supravegherea şi aletele care au ca scop stabilitatea sistemului de compensare cu decontare netă.

Riscul în sistemele de plăţi cu decontare brută este mult mai mic decît în cele cu decontare netă datorită faptului că procesarea şi decontarea finală se fac la intervale de timp foarte mici şi numai pe baza disponibilităţilor în cont la banca centrală şi a creditelor apobate, deci riscul de lichiditate se minimalizează. Sistemele de decontări pe baza brută sunt, de regulă, sisteme de plăţi electronice care, utilizînd reţelele de telecomunicaţii, asigură plata în “timp real”. Existenţa disponibilului în cont la banca centrală face ca decontarea să aibă caracter definitiv. Dacă o bancă nu are suficiente disponibilităţi la banca centrală, riscul de lichiditate care apare se poate rezolva astfel:

- dispoziţiile de transfer nu se operează şi se returnează băncii plătitoare pentru a fi reîntroduse după un timp cînd se formează disponibilităţi în cont;

- dispoziţiile de transfer se păstrează la sistem într-un portofoliu (cartotecă) numit “linie de aşteptare” din care se transmit spre decontare pe masura creării de disponibilităţi acoperitoare;

- deschiderea unei linii de credit pe o perioadă de o zi “credit pe parcursul zilei” în mai multe variante: credit cu valoare fixă, credit pentru descoperit de cont, credit “repo” (un contract cu vînzare şi răscumpărare).

Fisiere in arhiva (1):

  • Riscurile in Sistemul de Plati si Compensari.doc

Alte informatii

Universitatea Valahia din Târgovişte Facultatea Ştiinţe Economice Specializarea Finanţe-Bănci