Sistemul Bancar al Italiei

1. Sistemul bancar italian

1.1 Caracterizare generală

Sistemul bancar este ansamblul diverselor categorii de bănci cu capital autohton sau privat, precum și combinații mixte ale acestora, ce își desfășoară activitatea pe teritoriul unei țări.

Sistemul bancar este reprezentat de ansamblul coerent al diferitelor categorii de instituții financiar-bancare și sub conducerea băncii centrale în vederea coordonării operațiilor de scont și rescont de credite, de plasamente și de administrare a depozitelor, care funcționează într-o țară răspunzând necesităților unei etape a dezvoltării social-economice.

În general, sistemul bancar dintr-o țară cuprinde:

- cadrul instituțional - format din banca centrală (cu rol de coordonare și supraveghere), bănci comerciale și alte instituții financiare asimilate acestora;

- cadrul juridic - format din ansamblul reglementărilor care guvernează activitatea bancară.

În Italia există trei tipuri de bănci:

 bănci comerciale obișnuite de credite sau bănci;

 bănci cooperatiste (banchi popolari cooperative)- au fost stabilite pentru a oferi credite pentru clienți lor;

 bănci co-operative creditori (banche di Credito cooperativo)- sunt bănci rurale și artizan de economii finanţate şi care este deţinută de către agricultori şi meşteşugari.

1.2 Istoric

Din cele mai vechi timpuri, Italia a avut tradiții străvechi în activitatea bancară, multe dintre tehnicile bancare fiind inventate de către bancherii italieni.

În Roma antică au apărut primii bancheri, majoritatea veniți din Grecia din coloniile feniciene care se ocupau cu schimbul de monedă.

1.2.1 Activitatea bancară în Roma

Argentarii (bancherii) romani nu dobândeau dispoziția asupra tantundem al depozitelor de bani primite, ci erau obligați să îl păstreze cu maximum de diligență. Acesta fiind motivul pentru care depozitele în bani nu erau purtătoare de dobândă, iar teoretic nu trebuiau să fie date cu împrumut, cu toate că deponentul putea ordona băncii să facă plăți în numele său.

Bancherii au acceptat „depozite” la termen, care reprezentau împrumuturi acordate băncii, sau contracte de mutuum. Aceste depozite aduceau dobândă și acordau băncilor dreptul de folosință al fondurilor în modul pe care îl considerau adecvat, pe perioada termenului convenit. Asemeanea practici apar nu mai târziu de anul 350 î.H.

1.2.2 Prăbușirea băncii creștinismului Callistus

Un exemplu de activitate bancară frauduloasă îl oferă Callistus I. (217-222 d.H.), papă și sfânt la Carpophorus, activând în nume propriu ca bancher și acceptând depozite de la alți creștini. El a dat însă faliment, fiind prins de stăpânul său pe când încerca să scape. În cele din urmă a fost iertat la rugămintea acelorași creștini pe care îi fraudase.

Falimentul lui Callistus a avut loc după o expansiune inflaţionistă de mare anvergură, urmată de o criză serioasă de încredere, o prăbușire a puterii de cumpărare a banilor și falimentul a numeroare firme comerciale și financiare. Aceste evenimente s-au petrecut sub domnia împăratului Commodus între 185 și 190 d.H.

1.2.3 „Societates Argentariae”

Apariția asociaților bancherilor reprezintă o trăsătură specifică activității bancare din lumea romană. Contribuțiile financiare ale membrilor furnizau capital necesar pentru formarea lor, iar pe acest capital se conta pentru plata datoriilor. Datorită interesului public specific manifestat față de bănci, dreptul roman a hotărât că membrii societates argentariae trebuiau să garanteze depozitele cu totalitatea activelor pe care le dețineau.

Argentarii își desfășurau afacerea într-un loc special, numit taverna. Registrele lor refletau debitele și creditele înregistrate în conturile la vedere ale clienților lor. Bancherii erau numiți și mensarii, denumire care provine din mensa sau tejghea, acolo unde își desfăceau activitățile de schimb de bani.