Sistemul european al băncilor centrale

CAPITOLUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Bancile centrale constituie autoritatea monetara. Chiar daca ele se ocupa toate obiectivele politicii economice, obiectivul lor prioritar este stabilitatea preturilor si tipul de schimb. Tendinta actuala in tarile occidentale este sa consolideze inca si mai mult independenta traditionala a bancilor centrale fata de guverne pentru a garanta astfel stabilitatea economica.

Sistemul European al Băncii Centrale este cuprins din:

- Banca Centrală Euroepană (BCE)

- Băncile Centrale Naţionale (BCN) ale tuturor statelor membre Uniunii Europene chiar dacă aparţin sau nu zonei euro.

S-au creat două zone:

a) Eurosistemul → cuprinde statele în care circulă euro (11 state ale UE)

b) SEBC ce cuprinde Eurosistemul şi se extinde pe teritoriul acestuia, 15 state membre ale Uniunii Euroepene.

În tarile Uniunii Europene ce au intrat in UEM, functiile de banca centrala sunt indeplinite de Banca Centrala Europeana si de Sistemul European al Bancilor Centrale. SEBC este compus din Banca Central Europeana (BCE) si Bancile Centrale ale statelor membre si este condusa de organismele BCE.

CAPITOLUL II

ORGANIZAREA ŞI INDEPENDENŢA BĂNCILOR CENTRALE

2.1. Organizarea bancilor centrale

Analiza sistemelor bancare contemporane evidenţiază că acestea sunt structurate pe două nivele, respectiv Banca centrală şi băncile de rang secundar, denumite şi bănci de sistem.

Rolul băncii centrale rezultă din monopolul asupra emisiunii monetare şi din funcţia de autoritate monetară pe care a preluat-o treptat şi pe măsură ce s-a implicat în afacerile statului şi, în mod special, în politica economică. În acest context, este necesară precizarea faptului că în momentul iniţial al formării sistemelor bancare, nu exista o delimitare între operaţiunile realizate de băncile comerciale şi cele centrale (sau de emisiune). În perioada convertibilităţii monetare, activitatea de emisiune nu constituia un privilegiu al băncilor centrale. Identificarea celor două tipuri de bănci s-a înfăptuit, în timp, prin concentrarea emisiunii de monedă la nivelul unei singure bănci,banca centrală, care începe, astfel, să obţină monopolul asupra operaţiunii de emisiune.

Acest proces poate fi situat, în timp, la momente diferite, în funcţie de gradul de evoluţie economică şi socială a ţărilor. Astfel, în Anglia, Banca centrală se înfiinţează în anul 1694, sub forma de societate privată pe acţiuni; în anul 1800 se organizează Banca Franţei, iar în anul 1863, băncile naţionale din SUA. Instituirea monopolului asupra emisiunii, prin reglementări ale statului s-a realizat mai târziu printr-o serie de legi, care au marcat evoluţia sistemelor monetare.

Pot fi enumerate câteva momente: în 1844 în Anglia se stabileşte sistemul de emisiune (prin legea lui Robert Peel); în 1848, în Franţa se elimină dreptul de emisiune monetară al băncilor departamentale; în 1913, în SUA se creează Sistemul Federal de Rezerve, constituit din 12 bănci federale de rezerve.

Deşi în perioada actuală băncile centrale ale tuturor ţărilor, cu excepţia celor 12 bănci de rezervă din SUA sunt bănci cu capital de stat, de-a lungul evoluţiei lor în timp, s-au identificat mai multe categorii de bănci, în funcţie de provenienţa capitalului. Astfel, în Anglia, banca de emisiune a fost cu capital privat; în Suedia, Finlanda, Austria, Bulgaria, băncile s-au constituit prin participarea capitalului de stat, iar în ţări precum România şi Belgia, capitalul băncilor a fost mixt.