Sistemul Monetar Internațional

Introducere

La începutul secolului XX dar mai ales după primul război mondial, relaţiile valutare au fost revigorate de despăgubirile de război. De aceea, s-a încercat să se stabilească o valoare paritară între diferite monede naţionale, atât de necesară pentru plata despăgubirilor de război, dar mai ales în relaţiile economice între state.

Această valoare paritară care să îndeplinească funcţia de mijloc de plată, de schimb şi tezaurizare a fost îndeplinită, la început, de aur, iar sistemul în care a funcţionat s-a numit etalonul aur. O serie de ţări, mai ales cele ieşite învinse din primul război mondial, duceau lipsă de aur şi de aici o serie întreagă de greutăţi în efectuarea tranzacţiilor comerciale, dar şi în plata despăgubirilor de război.

Drept urmare, în anul 1922 a fost convocată la Geneva, Conferinţa Monetară Internaţională care a recomandat ca soluţie provizorie ca aceste ţări să folosească sistemul etalonul de aur – devize, iar ţările care aveau aur să folosească sistemul etalon aur – lingouri.

Sistemul aur – devize, deşi a avut un caracter de provizorat, a durat până la sfârşitul anului 1944, când în SUA a avut loc Conferinţa Monetară şi Financiar Internaţională, ce a avut ca scop crearea unui sistem monetar internaţional. Acest nou sistem monetar se impunea datorită faptului că în cel de-al doilea război mondial au fost angrenate o serie de ţări dezvoltate din punct de vedere economic şi ale căror rezerve au fost secătuite datorită cheltuielilor de război. Pentru crearea unui sistem monetar s-au prezentat două variante, „planul Keynes”, propus de englezi şi „planul White” propus de americani, câştigând în cele din urmă planul american. Prin adoptarea propunerii americane s-au pus bazele creării primului Sistem Monetar Internaţional.

„Sistemul Monetar Internaţional reprezintă un ansamblu de norme şi tehnici, convenite şi acceptate pe baza unor reglementări instituţionalizate menite să coordoneze comportamentul monetar al ţărilor în raporturile de plăţi şi stingere a angajamentelor reciproce, determinate de schimburile comerciale, necomerciale şi de mişcările internaţionale de capital.”

La baza Sistemului Monetar Internaţional funcţionează anumite reguli care provin, în mod direct din practicile comerciale impuse de către stat. Aceste reguli trebuie să definească:

1. un regim de schimb, constând în principii care asigură convertibilitatea între monede;

2. aprovizionarea cu bani lichizi în cantitate suficientă pentru a face faţă progresului comerţului internaţional;

3. un sistem de rezerve care conferă diferitelor naţiuni participante la schimb mijloace de plată ce le permit surmontarea dezechilibrelor temporare între cantităţile de devize intrate şi ieşite din ţară;

4. mecanisme de ajustare în caz de dezechilibre ale balanţei de plăţi curente, conservate pe termen mediu sau lung.

Cap 1 Sistemul Monetar Internaţional – generalităţi

1.1 Mecanismele SMI

Mecanismele SMI privesc regimul de schimb care este adoptat în cadrul sistemului, cât şi modalităţile de reajustare în caz de dezechilibre ale balanţelor. În funcţie de implicarea statului în determinarea cursurilor de schimb avem două tipuri de regim de schimb: regimul de schimb fix şi regimul de curs flotant.

Regimul de curs fix monedele sunt definite prin raportare la un etalon. Fiecare monedă are un curs de schimb oficial, prin raportare la acest etalon, numit paritate. Există trei variante ale acestui tip de schimb:

- cursuri rigide ( sau irevocabile) corespunzătoare situaţiilor în care cursurile de schimb nu sunt modificate niciodată;

- cursuri ajustabile corespunzătoare situaţiilor în care cursurile de schimb oficiale rămân fixe dar pot fi modificate în situaţii excepţionale;

- cursuri fluctuante corespunzătoare situaţiilor în care cursurile de schimb variază în anumite limite.

Regimul de curs flotant are o valoare a monedei determinată de cererea şi oferta agenţilor economici care se exprimă pe piaţa schimburilor. Flotarea monedelor poate fi pură (ce ar trebui întâlnită în practică), în sensul că băncile centrale nu intervin în stabilirea valorii exterioare a monedei şi flotaţii impură sau administrată ( întâlnită în practică ) unde băncile centrale intervin prin vânzări sau cumpărări de devize sau prin modificarea ratei dobânzii pentru a regulariza cursul de schimb şi pentru a preveni sau bloca atacurile speculative.

Determinarea cursului de schimb ţine de mai mulţi factori şi anume:

- competitivitatea comercială a unui stat ce reflectă capacitatea acestuia de a câştiga părţi din piaţă, care duce la intrarea de devize pe care agenţii economici doresc să le convertească în monedă naţională.