Strategii indirecte de politică monetară și aplicabilitatea lor

Capitolul 1. Conceptul de politică

Politica monetară reprezintă una din componentele de bază ale politicii economice, alături de celelalte componente, în special, politica bugetară și cea fiscală, având un rol semnificativ în realizarea principalelor sale obiective:

- asigurarea unei creșteri economice echilibrate;

- ocuparea deplină a forței de muncă;

- asigurarea și menținerea stabilității prețurilor;

- asigurarea echilibrului balanței de plăți externe.

Responsabilitatea îndeplinirii acestor obiective revine băncii centrale, care deține monopolul în formarea și transpunerea în practică a obiectivelor politicii monetare. Un cadru instituțional „sănătos” al conducerii politicii monetare presupune existența unei bănci centrale independente care să fie concentrată asupra îndeplinirii scopului principal al întregului sistem - menținerea stabillității macroeconomice, prin ajustarea nivelului cererii agregate din economie, care, în cele din urmă, influențează nivelul lichidității, condițiile de acordare și disponibilitatea creditului în economie. „Menținerea stabilității macroeconomice este cea mai importantă contribuție pe care politica monetară poate să o aducă la asigurarea unui mediu economic și a unui nivel înalt al ocupării forței de muncă.” (BCE)

Evoluția pieței monetare influențează întreaga economie națională: evoluția prețurilor, a profiturilor, precum și a veniturilor populației, creșterea sau diminuarea șomajului, raportul dintre moneda națională și valutele străine, accentuarea expansiunii economice sau a recesiunii. Echilibrul de pe piața monetară, dobândit doar prin intermediul mecanismului „cerere-ofertă” de monedă, are rolul de a compensa deficitul cu excedentul de monedă existent la diverși agenți economici și de a regla cantitatea de monedă dintr-o economie. Cererea de monedă provine, în mare parte, de la agenții economici, Trezoreria Statului pentru acoperirea deficitului bugetar, bănci sau de la persoanele fizice. Oferta de monedă rezultă din finanțarea din partea Băncii Centrale (de Emisiune), băncilor comerciale sau ale altor instituții financiare care înregistrează excedent bugetar, în urma desfășurării activității sale economice, și-l plasează sub formă de credit pentru diverși agenți economici. De asemenea, oferta de monedă este asigurată de economiile populației și veniturile agenților economici transformate în depozite bancare, care necesită a fi protejate de riscul dezagregării sistemului monetar, ca rezultat al gestiunii neglijente sau frauduloase din partea unor instituții bancare.

În această ordine de idei, operațiunile de piață monetară (open market) constituie instrumentul fundamental de politică monetară al unui bănci centrale, iar printre funcțiile sale de bază fiind:

- ghidarea ratelor de dobândă;

- gestionarea condițiilor de lichiditate de pe piața monetară;

- semnalizarea orientării politicii monetare.

Astfel, putem observa faptul că, asemenea pieței muncii, piața monetară este o piață organizată, instituționalizată, cu mecanisme de intervenție din partea autorităților monetare și un ansamblu de reguli impuse întregului sistemul bancar-financiar, care să favorizeze dezvoltarea economiei pe termen mediu și lung.

Unul dintre factorii importanți de care depinde eficacitatea politicii monetare este înțelegerea de către piață a obiectivelor urmărite de autorități și, respectiv, a relațiilor care există între măsurile luate și obiectivele anunțate. Transparența joacă un rol important prin faptul că permite pieței să judece răspunderea băncii centrale în raport cu rezultatele obținute, ceea ce favorizează instaurarea unei discipline riguroase în aplicarea politicii monetare.

Politica monetară nu reprezintă un scop în sine; ea trebuie să asigure, în cele din urmă, creșterea nivelului de viață al populației, exprimat în cadrul unei perioade date, prin rata de creștere PIB real și raportul dintre rata inflației și rata șomajului („Curbele lui Phillips”). Pentru atingerea obiectivelor finale este necesar să se realizeze un anumit nivel de creștere a PIB nominal, care devine, astfel, obiectiv intermediar al politicii monetare.

Capitolul 2. Strategii indirecte de politică monetară

Strategia politicii monetare definește relația dintre instrumentele de care dispune o bancă centrală și obiectivele finale spre care aceasta își orientează acțiunile. Conform glosarului BNR, prin strategie de politică monetară se înțelege un ansamblu de criterii și proceduri care stau la baza adaptării, implementării și comunicării deciziilor autorităților monetare în scopul atingerii obiectivului fundamental al politicii monetare.

În funcție de modul în care se realizează atingerea obiectivului final, strategiile de politică monetară se clasifică după cum urmează ( Roman, 2010):

- strategii indirecte, pentru atingerea obiectivului final, autoritățile monetare au la dispoziție anumite instrumente care, influențează, în mod indirect, obiectivul final. Printre acestea se numără:

- strategia bazată pe țintirea cursului valutar;

- strategia bazată pe țintirea agregatelor monetare;

- strategia bazată pe o ancoră nominală implicită.

- strategii directe, care urmăresc țintirea directă, nemijlocită a obiectivului final.

Strategia politicii monetare se descompune în următoarele componente:

- FINALITĂȚI. Problema băncii centrale constă în faptul că aceasta dorește să atingă anumite obiective finale, însă nu poate exercita o influență directă asupra lor. Prin urmare, aceasta este nevoită să recurgă la instrumentele de care dispune pentru a acționa indirect asupra acestor obiective, într-un interval de timp mai lung sau mai scurt. În schema următoare este prezentată strategia de politică monetară cu obiective intermediare.