Supravegherea Bancară în Uniunea Europeană

Capitolul 1

Ce reprezintă supravegherea bancară?

Supravegherea bancară este definită ca o soluţie oferită băncilor şi economiei naţionale siguranţă şi stabilitate.

Motivele pentru care guvernul asigură reglementarea bancară sunt următoarele:

- pentru a proteja economiile populaţiei

- pentru a controla oferta de monedă şi credit astfel încât să indeplinească obiectivele economice generale

- pentru a crea egalitate la oportunităţi şi imparţialitate în ce priveşte accesul publicului la servicii bancare

- pentru a reda populaţiei încredere în sistemul bancar, astfel încât fluxul excedentelor să curgă fără întrerupere către investiţiile productive şi să se eficientizeze plăţile pentru bunuri şi servicii

- pentru a veni în ajutorul anumitor sectoare ale economiei care au nevoi speciale de credit.

Pentru a asigura stabilitate şi securitate economiei şi sistemului bancar, nu este de ajuns să se creeze un cadru legislativ în această privinţă, ci trebuie în primul rând ca organele de supraveghere bancară să asigure aplicarea obiectivelor de mai sus prin controlarea şi monitorizarea aplicării acestora şi chiar aplicarea unor sancţiuni acolo unde este cazul.

Organismul principal din cadrul sistemelor de supraveghere bancară al fiecărei ţări este reprezentat de Banca Centrală a respectivei ţări.

În prezent, datorită internaţionalizării relaţiilor economice, este cu atât mai folositoare o securitate şi stabilitate a sistemelor bancare pentru a se putea realiza o cooperare între ţări.

Cel mai probabil aceasta a fost motivaţia Grupului celor 10 ţări industrializate de a înfiinţa, în 1975, Comitetul de la Basel format din guvernatorii Băncilor Centrale ale ţărilor membre.

Scopul întrunirilor Comitetului de la Basel era de a face schimb de informaţii privind probleme de interes comun, practici şi tehnici de operare bancară în fiecare din ţările lor, iar obiectivul, de a promova stabilitate şi sănătate în sistemele bancare naţionale şi a relaţiilor interbancare internaţionale.

Acest Comitet nu a fost creat pentru a stabili norme, ci pentru a formula un consens care să fie adoptat de către membrii Comitetului în ţările fiecăruia dintre ei.

Comitetul de la Basel reprezintă în prezent un metodolog mondial în ce priveşte supravegherea bancară, un moment esenţial în acest sens este reprezentat de formularea, în 1997, a celor 25 de principii pentru supravegherea bancară structurate de autori astfel :

• premise pentru supravegherea bancară efectivă

• autorizare şi structură

• reglementări prudenţiale şi cerinţe

• metode pentru desfăşurarea supravegherii bancare

• cerinţe în domeniul informaţional

• puterile formale ale supraveghetorilor

• băncile internaţionale.

Capitolul 2

Cum se aplică supravegherea bancară?

2.1 Bazele normative în domeniul bancar

Nu ar fi putut exista o piaţă bancară europeană fără bazele normative date de reglementările aduse prin Tratatul de la Roma din 25 martie 1957. Articolul 53 din acest tratat interzice restricţiile cu privire la plăţile între statele membre şi extinde noţiunea de liberalizare nu numai a stabilirii şi prestării de servicii, ci şi a deplasării de capitaluri. Mai mult, în articolul 67 al aceluiaşi tratat nu era prevăzută o prevedere expresă în afară de cea care înlătura restricţiile asupra mişcărilor de capitaluri în cazul în care era necesară pentru buna funcţionare a Pieţei comune.

Tratatul de la Maastricht a accentuat liberalizarea circulaţiei capitalurilor atât între ţările membre, cât şi faţă de ţări terţe. Totuşi, tratatul permitea luarea unor măsuri de protecţie în cazul în care se produceau perturbări grave în funcţionarea Uniunii Economice şi Monetare din cauza libertăţii prea mari ale mişcrilor de capital. Astfel, prin hotărârea Kohle, din 1 iunie 1999, Curtea de Justiţie a admis că ar putea justifica, în interesul general, restricţii cu privire la libera mişcare a capitalurilor.