Unificarea monetară europeană

Introducere

De-a lungul timpului au existat numeroase preocupări pentru o unificare monetară în Europa, fiecare înregistrând succese sau eşecuri.

Încercarea de introducere a unei monede comune nu este deci o noutate. De altfel, şarpele monetar şi apoi Sistemul Monetar European reprezintă dovezi în acest sens.

Ideea unei monede a apărut în contextul creşterii economice de la sfârşitul anilor ‘80, o dovedesc şi vestitele şi controversatele criterii de la Maastricht , „croite” după realităţile economice ale acelor ani. Între timp însă, Uniunea Europeană a cunoscut o puternică criză a sistemului monetar european, precum şi o perioadă de declin economic. Proiectul monedei unice a devenit realitate abia la 1 ianuarie 1999.

Criteriile de eligibilitate pentru moneda unică nu au fost în totalitate respectate de ţările din zona euro, care şi în prezent înregistrează dificultăţi în ceea ce priveşte criteriile bugetare.

În acelaşi timp, noii membrii ai Uniunii Monetare se pregătesc, fiecare în propriul ritm, pentru adoptarea monedei unice.

Uniunea economică şi monetară reprezintă o etapă superioară a integrării multinaţionale, care presupune:

- o politică monetară comună ;

- o strânsă coordonare a politicilor economice ale statelor membre ;

- o monedă unică ;

- liberalizarea fluxurilor de capital ;

- un sistem instituţional care să coordoneze şi administreze politica monetară

I. Caracterizare generală - Uniunea Economică şi Monetară Europeană

“Uniunea Economică şi Monetară Europeană”(UEM), cunoscută şi sub denumirea de “zona euro” sau “Euroland”, a luat fiinţă la 1 ianuarie 1999, odată cu apariţia monedei unice europene: euro. Această uniune este cea mai avansată formă de integrare economică, cunoscută până în prezent în lume, realizată de ţări independente din punct de vedere politic.

Uniunea Economică se corelează indispensabil cu Uniunea Monetară.

O dată cu Tratatul de la Maastricht, statele membre sunt angajate într-un proces de unificare economică şi monetară destul de avansat astfel încât să prevadă înlocuirea monedelor naţionale cu moneda unică, o politică monetară unică şi anumite limite pentru punerea în practică a politicilor bugetare naţionale.

Dar, Uniunea Monetară şi unificarea anumitor politici economice nu sunt mai excelente în sine - ca şi marea piaţă. Trebuie examinate pe rând raţiunile ce determină statele să avanseze în această direcţie, trebuie studiate diferitele modalităţi ale acestei unificări monetare şi constrângerile care se impun atât în planul de rezultate economice, cât şi al conducerii politicilor economice.

Principalele momente ale formării UEM:

- Crearea unui aranjament monetar numit Uniunea Europeană de Plăţi (1950) format nu doar din state europene ci, prin intermediul lirei sterline şi a zonei francului, şi din ţările africane aflate în spaţiul colonial. A facilitat compensarea multilaterală de plăţi între ţările membre.

- Crearea Comunităţii Economice Europene care a condus la liberalizarea fluxurilor de bunuri şi servicii şi a Pieţei Comune pentru liberalizarea mişcării factorilor de producţie ;

- Crearea Sistemului Monetar European (1979)

o Sistemul Monetar European, adoptat de către membrii Comunităţii Europene, care au devenit membri de facto ai acestuia are ca şi componente:

- o unitate de cont europeană (ECU) utilizată în decontările financiare;

- un fond de cooperare monetară, instituit în 1973;

- mecanismul ratei de schimb;

- Institutul Monetar European.

Alte momente ale integrării monetare europene

l Summitul de la Haga din 1969 în care s-a pus problema creării unei uniuni economice şi monetare;

l Planul Werner din 1970, care a propus crearea Uniunii Monetare Europene prin fixarea irevocabilă a parităţilor dintre monedele statelor membre şi liberalizarea totală a fluxurilor de capital. În 1970, raportul Werner schiţează un obiectiv de uniune monetară pentru anul 1980. În acest scop, următoarele axe de acţiune au fost trasate: convertibilitatea monedelor; diminuarea fluctuaţiilor ratelor de schimb, până la fixitatea irevocabilă a parităţilor; liberalizarea mişcărilor de capital. Această încercare de uniune monetară nu a putut însă fi pusă în practică, deoarece se baza pe sistemul de la Bretton Woods, care se prăbuşeşte în 1971.

După prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods, marjele de fluctuaţii ale monedelor europene în raport cu dolarul sunt lărgite de la la Aceasta înseamnă că două ţări europene pot avea o marjă maximă de 9%( între ele). Considerând acest interval prea mare şi dorind să se protejeze împotriva variaţiilor dolarului, cele 6 comunităţi ale Uniunii Europene(Belgia, Germania, Franţa, Italia, Luxemburg, Olanda) şi apoi Danemarca, Marea Britanie, Irlanda şi Norvegia, reduc la jumătate în martie 1972, marja maximă între ele, adică 4,5%( în raport cu dolarul, dar şi între ele). Datorită acestei constrângeri, sistemul a fost numit şarpele monetar.