Anghinare

Cynara scolynmis Fam. Compositae

Denumiri populare: anghina, angina.

În tradiţia populară: planta se cultivă prin grădinile ţărăneşti din unele zone, ca plantă ornamentală. Cunoscută la noi mai mult ca plantă medicinală amară, în sudul şi vestul Europei, anghinarea este un aliment uzual mai ales în Grecia, Italia, Spania şi Franţa- lucru mai puţin obişnuit- florile care sunt ca nişte măciulii cornoase, ce se curăţă de straturile mai pieloase de la suprafaţă. Au un gust vag amar (spre deosebire de frunze, care sunt teribil de amare), fiind neaşteptat de plăcute la mâncare.

Se foloseşte în afecţiuni hepatice, bolile intestinului gros, şi colite. Ceaiul din frunze se lua în bolile de ficat şi splină, cu efecte foarte bune.

Istoric şi întrebuinţări: denumirea de Cynara a fost atribuită de Columella (sec II e.n) plantei pentru culoarea ei cenuşie; scolymus, după înţelesul în limba greacă, înseamnă spin, spinos. Planta a fost semnalată încă din sec IV-lea Î.E.N, în Peninsula Italică, dar se pare că forma apropiată de cea cunoscută astăzi este rodul acţiunii de cultivare şi selecţionare efectuate de grădinarii italieni începând din secolul al XV-lea. A fost introdusă în terapeutică din sec XVI-lea.

Anghinarea este utilizată ca legumă şi în Egiptul Antic, fiind destul de familiară printre sortimentele alimentare în Imperiul roman. Este originară din ţinuturile Spaniei. La noi în ţară frunzele de anghinare reprezintă sursa cea mai importantă de materie primă vegetală folosită pentru extragerea principiilor active utilizate la fabricarea medicamentelor necesare în afecţiunile hepatobiliare. Planta înfloreşte de la sfârşitul lunii mai până la sfârşitul lunii septembrie.

Se recoltează întreaga plantă, mai utilizate fiind frunzele când ating lungimea de aproximativ 30-35 cm. Perioada de recoltare din iunie până în septembrie.

Se utilizează de asemenea la prepararea unor băuturi aperitive.

Abia în 1968 un studiu al savantului bulgar prof.dr. T. Maros a dezvăluit faptul că frunzele de anghinare conţin Cinarină, un compus chimic cu acţiune directă asupra afecţiunilor hepatice în principal. Ulterior s-a stabilit că are efect şi în alte boli, chiar dintre cele mai rebele.

Descriere- este o plantă perenă, erbacee. În primul an formează numai o rozetă bogată în frunze, iar în anii următori 1-4 tulpini cu inflorescenţe.

Partea subterană este constituită dintr-un rizom puternic, cu numeroase rădăcini adventive.

Tulpinile viguroase, drepte, ramificate, prezintă perişori deşi, moi.

Frunzele din rozetă, în anul întâi sunt mari, penat sectate sau fidate, cu 5-8 perechi de segmente lanceolate, la rândul lor sectate, terminate printr-un vârf ascuţit. Frunzele mari 1-2 penat partite aproape glabre pe faţa superioară, tomentos păroase pe faţa inferioară, cu lobi rotunjiţi sau ascuţiţi, cu sau fără spini. Cele tulpinale sunt alterne. În general, frunzele au culoarea verde, verde-albicioasă pe partea superioară, fiind tomentoase pe partea inferioară şi de culoare alb-cenuşie.

Florile sunt tubuloase, roşii-violacee, dispuse în antodii mari, globuloase cu 4-5 cm diametru, cu involucru format din 4-5 rânduri de foliole membranoase, ghimpoase, cărnoase la bază.

Fructul este o achenă de culoare brună lucioasă, în vârf cu un papus gălbui, lung.

Planta înfloreşte din iulie până la începutul lui septembrie. Fără miros specific, cu gust foarte amar.

În terapeutică se foloseşte planta Herba Cynara.

Compoziţie chimică: se folosesc frunzele de anghinare. În frunze s-au semnalat depside compuse din doi oxiacizi, acidul cafeic şi acidul chinic, de natură polifenolică, precum şi cinarina, care este diesterul cafeic al acidului chinic.

În materia primă vegetală se mai găseşte acidul 1,3-dicafeilchinic care în urma procesului de prelucrare trece în cinarină (acid 1,5-dicafeilchinic 0,2-0,3%). Aceasta este însoţită de produşi de hidroliză ca: acidul cafeic, acidul clorogenic, polifenoli, flavonozide (cinarozida şi scolimozida, luteolin, 7-glucozida, luteolin 7-rutozida) şi acidul neoclorogenic.

S-au mai pus în evidenţă în frunze două substanţe glicozidice, din care una are acţiune coleretică.

Cercetătorii francezi Masquelier şi Michaud (1957) au obţinut prin cromatografie de repartiţie doi compuşi flavonici, cinarozida (luteolină-7 glucozidă) şi scolimozidă (luteolină-7 rutinozidă). Aceşti autori atribuie cinarozidei acţiunea diuretică. Dintre compuşii flavonici s-a mai izolat şi cinarotriozidul (luteolină-7 rutonizidă-4 glucozidă).

S-a mai pus în evidenţă prezenţa unor lactone sascviterpenice ca: cinaropicrina, dehidrocinaropicrina şi groseimina. Unii autori atribuie cinaropicrinei activitate citostatică.

În frunze s-au mai identificat un alcool triterpenic (terasterol) sitosterol şi stigmasterol, aminoacizi, enzime, o saponină steroidică, pectine, mucilagii. Dintre substanţele minerale existente în materia primă vegetală K şi Mg se găsesc în cantitate mare.

Acţiune farmaceutică: în industria farmaceutică se prepară din plantă un extract apos deproteinizat, cu acţiune colagogă şi coleretică, indicat în insuficienţele hepatice şi boli alergice pe fond hepatic. Antiseptic, cicatrizant, decongestiv. Frunzele măresc secreţia biliară şi diureza şi scad conţinutul sângelui în colesterol (stimulând metabolismul colesterolului în ficat), antidiabetică. Tonic al celulei hepatice, purifică sângele. Este un foarte bun coleretic. Au un rol decongestiv renal, diuretic, colagog, antimicrobian, hipocolesterolemiant, adjuvant în hipertensiune arterială. Conţinutul sângelui în colesterol scade ca urmare a metabolizării lui în ficat. Ajută la eliminarea zahărului din sânge. Regenerează celula hepatică, măreşte pofta de mâncare. Întăreşte funcţia antitoxică a ficatului. Creşte debitul urinar fără să afecteze compoziţia chimică a urinei în cloruri, azot total şi amoniac cu creşterea concentraţiei de acid uric. Aceasta deoarece contribuie la eliminarea toxinelor din organism. Stimulează secreţia biliară şi renală. Tratarea icterului cu această plantă face să dispară rapid sărurile şi pigmenţii biliari din urină, materiile fecale revin la culoarea normală, iar pielea se decolorează. Acţiunea hipocolesterolemiantă este determinată de acţiunea antitoxică a ficatului. Leziunile ficatului se cicatrizează rapid.

Este prin excelenţă o plantă indicată în bolile digestive în care face adevărate minuni. Stimulează deopotrivă secreţia biliară, drenarea ficatului şi ajută la regenerarea celulei hepatice. Stimulează de asemenea imunitatea ne specifică la acest nivel. Are efecte deosebite în atonia intestinală şi digestivă, digestie lentă, dispepsie, constipaţie atonă. Este un aperitiv, antiseptic digestiv şi urinar, coleretic, colagog, diuretic mediu, hipoglicemiant de intensitate medie, stimulează activitatea glandelor salivare, stimulează secreţia sucului gastric, tonic amar, tonic hepatic. Contribuie la eliminarea acidului uric, creşte funcţia antitoxică a ficatului, diuretic şi tonic amar. Acţiunea antidiabetică se datorează unei oxidaze. Ca diuretic măreşte volumul de urină eliminat şi urea.

Se poate folosi şi la tratarea cancerului având acţiune citostatică în special asupra celulelor hepatice.

Nu se foloseşte de femeile care alăptează pentru că diminuează cantitatea de lapte.

Se poate folosi la următoarele afecţiuni: acnee, afecţiunile inimii, angiocolite, anorexie, angină pectorală, arterioscleroză, artrită, angină pectorală, anorexie, astenie, ateroscleroză, atonie digestivă, boli dermatologice, boli de ficat, boli de rinichi, boli ale tubului digestiv, boli de inimă, boli de vasculare, cancer al ficatului, celulită, ciroze hepatice iniţială, colecistită, colesterolemie, colici, congestie hepatică, constipaţie atonă, dermatită de contact, diabet, digestie lentă, dischinezii biliare, dispepsie, dureri de cap, eczeme, enterocolită, fermentaţii intestinale, gălbinare, gastrită hipoacidă, gută, hemoroizi, hepatică cronică şi acută, hepatită virală A, B, şi C, hiper-colesterolemie, hipertensiune arterială, hipertensiune arterială asociată cu valori mari ale colesterolului, icter, infecţii intestinale, infecţii renale, intoxicaţii, insuficienţă hepatică, insuficienţă renală, insuficienţa salivaţiei, ischemie cardiacă, laringită acută, leziuni ale ficatului, microlitiaze biliare, migrene digestive, nefrite cronice şi acute, obezitate, plăgi, prurit, psoriazis, regenerare celulară, răguşeală, retenţia apei, reumatism, sechele post hepatice, surmenaj, toxiinfecţii alimentare, uremie, urticarii, varice, vărsături, vertij (ameţeli), zgomote în urechi.