Domenii de Aplicare și Interes ale Recombinărilor Genetice

Noi metode de diagnostic şi de cercetare

Tehnicile de recombinare genetică oferă noi posibilităţi de diagnostic medical. Într-adevăr, infime cantităţi de ADN şi ARN virale pot fi izolate, compoziţia lor şi secvenţa lor nucleotidică pot fi determinate şi replicarea lor realizată. Aceste date relative la acizii nucleici ar permite aşadar să distingem diferite categorii de virusuri şi aceste tehnici ar deveni unelte preţioase în epidemiologie şi în stabilirea diagnosticelor medicale.

Aceste tehnici şi în general cele relative la sinteza acizilor nucleici îşi dau şi ele concursul la metodele de cercetare ale funcţiilor cerebrale la nivel molecular. Astfel a fost pusă în evidenţă prezenţa hormonilor polipeptidici în creier, după care s-a demonstrat, în mai multe laboratoare, că antiserurile preparate vis-a-vis de aceşti hormoni se fixau pe anumite zone ale creierului. Este posibil să fie sintetizate molecule de ADN-copie, ale căror secvenţe nucleotidice corespund celei a aminoacizilor hormonilor polipeptidici, apoi aceşti ADN să fie puşi în prezenţa unor celule nervoase care ar putea să sintetizeze aceşti hormoni; această hibridare între ADN-ul copie şi ARN-ul mesager va fi cu atât mai puternică cu cât similitudinea va fi mai mare între hormonii cercetaţi şi substanţele sintetizate în celulele nervoase. Secvenţa nucleotidică a unor ARN-mesageri va putea fi după aceea analizată în aşa fel încât să se poată stabili eventuale diferenţe între hormonii polipeptidici cunoscuţi şi substanţele sintetizate de neuroni. Un asemenea mod de abordare este mult mai rapid decât metodele imunologice clasice, care constau mai întâi în purificarea hormonilor polipeptidici, apoi în prepararea anticorpilor corespunzători, care sunt, după aceea, testaţi pe creier sau pe celulele nervoase.

Biomateriale

Protezele şi dispozitivele de sprijin, destinate să înlocuiască părţi deficiente ale organismului, sau să remedieze disfuncţionarea lor, au fost realizate cu ajutorul polimerilor (poliesteri, siliconi, polimetacrilamida de metil, polietilena), al aliajelor metalice (oţeluri inoxidabile, aliaj pe bază de crom, cobalt şi molibden, titan şi aliaje pe bază de titan), al ceramicilor (alumină densă, vitroceramici), al materialelor combinate (carbon-carbon, polimeri-fibre de grafit sau de sticlă). La contactul cu aceste materiale diverse se produc reacţii ale ţesuturilor care fac necesară înlăturarea protezei. Pentru a evita aceste reacţii sau pentru a le atenua considerabil a fost creată a nouă categorie de materiale, biomaterialele.

Este vorba de materialele biocompatibile, destinate “să lucreze sub constrângere biologică” (Jozefonvicz şi Jozefonwicz, 1982) şi prin aceasta adaptate diverselor aplicaţii. Piaţa biomaterialelor este caracterizată printr-o dezvoltare rapidă: 20% pe an în Franţa, de exemplu, cu o cifră de afaceri estimată la 500 000 000 de franci în 1978 (Jozefonvicz şi Jozefonwicz, 1982).

În domeniul chirurgiei cardiovasculare, cercetările asupra biomaterialelor se orientează către descoperirea de noi mijloace pentru obţinerea unor suprafeţe de polimeri anticoagulante, de exemplu: poliesterul, polietilena, polizaharidele,