Obținerea biohumusului

1.ASPECTE GENERALE

Vermicompostarea, denumitã si vermiculturã, este un proces aerob relativ rece de compostare, în care diferite specii de viermi si râme pot fi utilizate pentru descompunerea materiei organice. Viermii mãruntesc mecanic materialele compostabile si le descompun partial prin ingerare, iar descompunerea biochimicã decurge cu ajutorul bacteriilor si substantelor chimice continute în tractul lor digestiv.

Humusul are proprienăţi de tamponarea a mediului din sol şi menţinerii constante de pH. Biohumusul poate fi obţinut prin două metode, cea de compostare simplă şi vermicultură, ultima este mai rapidă în timp şi rezultă cu o cantitate de 2-4 ori mai mare a NPK (azot-fosfor-potasiu) în compost.

Humusul este cel mai important produs al ramelor, este defapt excrementul acestora. Humusul produs de rame este cel mai bun ingrasamant oraganic cunoscut pana in present, ideal pentru producatorii de hrana Bio, horticultura, silvicultura, legumicultura , inlocuind atat ingrasamintele organice precum si pe cele chimice.

Prin traversarea organismului deseurile organice sunt descompuse in componente elementare pe care planta le poate absorbii direct, deoarece este alcatuit din compusi organici si bacterii care ajuta la descompunerea solului, un astfel de humus nu este recomndat sa fie supradozat !

Humusul obtinut de la ramele de o calitate medie, contine de 11ori mai mult Potasiu, de 3ori mai mult Magneziu, de 7 sapte ori mai mult Phosfor si de 5ori mai mult nitrit fata de gunoiul de grajd! In general o tona de humus este de 5 ori mai eficace decat o tona de gunoi de grajd, iar pentru obtinerea unei tone de humus se utilizeaza 1,5t de gunoi de grajd(ramele asimileaza 40% si 60% elimina).

2. Hibridul rosu de California

Lumbricultura ne ajuta ca cel putin in parte sa evitam aceasta tendinta de degradare a solului si mediului, bazandu-se pe utilizarea unei componente biologice in procesul tehnologic de productii intensive in domeniul agricol si zootehnic. Este important de mentionat ca prin aplicarea acestei tehnologii, bazata pe procese naturale, se evita poluarea mediului care este inevitabila in cazul folosirii mijloacelor chimice.

In tendinta de a reconstitui istoria cresterii ramelor, specialistii in Lumbricultura se refera la scrieri din Egiptul Antic, unde realizandu-se importanta acesteia, a fost protejata prin lege.

Filozoful grec Aristotel a denumit ramele “intestinele pamantului” constatand activitatea fertilizatoare si ecologica in mediul in care traiesc.

Trebuia sa treaca 2000 de ani ca Charles Darwin sa se dedice in profunzime cercetarii ramelor, publicand cea mai completa carte “Lumbricus terrestris” din care reiese cea mai simpla si completa concluzie: “Tot pamantul fertil existent in lume a traversat si va traversa intestinele ramelor”.