Ordinul Lycopodiales

Ordinul Lycopodiales

Grupeaza plante ierboase terestre,epifite si liane cu tulpini repente şi ascendente, ramificate şi dihotomic pseudodihotomic, prinse de substrat cu radacini adventive. Rizoforii lipsesc. Frunzele sunt mici, întregi, sesile, aligulate, dispuse pe tulpina spiralat. Sporangii sunt amplasaţi la subţioara frunzelor sau pe parte superioara a lor. Sporofilele formează zone sporifere pe tulpini sau sunt grupate în spice terminale – strobili. Licopodialele sun plante izosporice, adică formează spori ce au aceeaşi forma şi semnificaţie bilogică.

Generaţia gametofitică este reprezentată atât de protali situaţi la suprafaţa solului, masivi, foliacei, autotrofi, verzi, cât şi de protali subterani, de forma conică, incolori, ce se nutresc saprotrof. Mai frecvent protalul este monoic, ma rar dioic. Se maturizează timp de un an sau de 1-15 ani. Anteridiile produc anterozoizi piriformi, biflagelaţi. Arhegoanele au gâtişor alungit şi formeaza oosfere. La unele specii(Lycopodim cernuum, L. inundatum) dupa fecundare apare zigotul, mai apoi embrionul, din care ia naştere un corp bulbiform, cu rizoizi, numit protocorm, din care se dezvoltă sporofitul.

Ordinul cuprinde 2 familii: Drepanophycaceae şi Lycopodiaceae. Reprezentanţii primei grupe sunt fosili.

Familia Lycopodiaceae. Această familie plante la care sporangii sunt amplasaţi la subţioara frunzelor sau pe partea superioară a lor. Sporii sunt lipsiţi de saci aerieni. În flora contemporana se intilnes reprezentanţi a două genuri – Lycopodium şi Phylloglossum, care grupează circa 400 de specii. Sunt raspândite peste tot, începând cu zona tropicală şi pâna la zona temperată şi rece, prin păduri, pajişti şi mlaştini. Reprezintă plante ierboase, scunde, şi numai unele specii ating 1-1,5 m înălţime, iar L. volubile, ce se întâlneşte în paduri tropicale - pâna la 9 m lungime. O imortanţă mai mare are L. clavatum.

Lycopodium clavatum

Este o plantă semilemnoasă, cu tulpina repentă, lungă de 0,2- 1 m, dihotomic ramificată, fixată de subsol prin rădăcini adventive. Frunzele sunt mici, sesile şi acoperă atât tulpina principală, cât şi ramurile ascendente.

Structură anatomică a tulpinii este destul de primitivă. În tulpinile tinere poate fi evidenţiat prostelul, iar în cele senile – plectostelul. La exterior tulpina este acopetită cu epiderm. Sub epiderm se gaseşte scoarţa masivă pluristrarificată. Primul strat de epiderm reprizintă un ţesut macanic, constituit din celule cu pereţi îngroşaţi, apoi urmează o fâşie de ţesut transparent, cu pereţi ceulelor subţiri, după care se află iarăşi un strat de ţesut macanic ce înconjoară stelul. Sub scoarta se afla cilindru central, având la exterior periciclu şi fiind delimitat de scoarţă de către endoderm.

În centru tulpinii se gaseşte un fascicul de xilem întretăiat. Între sectoarele xilemice, precum şi în jurul lor se găseşte floemul. Măduva lipseşte. Lipseşte şi cambiul, de aceea creşterea secundară a tulpinii nu are loc.

Frunzele sunt mici, sesile, de formă liniară şi acoperă atât tulpina principală cît şi ramurile tinere. La exterior sunt acoperite cu epiderm. Pe suprafaţa dorsală şi ventrală a frunzei sunt amplasate stomatele. Mezofilul foliar este pluristratificat şi constă din celule bogate în cloroplaste. Mezofilul conţine cavităţi aerifere.

În tulpină, de la cilindru central pornesc spre periferie fascicule conducătoare, care pătrund în frunze şi formează nervura mediană.

Rădăcinile la brădişor sunt adventive şi apar din periciclu plecstotelului. Structura anatomica a rădăcinii este similară cu cea a tulpinii.

Pe la mijlocul verii, la exemplarele mature de brădişor apar de regulă două (mai rar 1 sau 3) spice sporifere, amplasate în vârful lăstarilor ascendenţi. Pe axul spicelor, una lângă alta sunt aşezate sporofilele. Ele sunt mai mici decât frunzele asimilatoare şi se deosebesc de ele după formă şi culoare. Sporofilele au culoare galbenă, baza lăţită şi vârf ascuţit. La baza sporofilelor se găseşte câte un sporange renifor, în care sunt produşi numeroşi izospori tetraedici, de culoare galbenă, bogaţi în ulei. Ard foarte bine, cu o flacără vie, strălucitoare, producând o explozie uşoară.

Membrană externă a sporului(exosporiu) este groasă, reticulată, iar cea internă(endosporiu)- subţire şi netedă. În spor se găseşte citoplasma, nucleu, plastidele. Pertele sporangelui e format din trei straturi, dintre care cel intern (tapetum) cu timpul se descompune, fiind utilizat la nutritia sporilor si formarea mebranelor lor. In centrul sporangelui se afla tesutul arhesporial, in urma diviziunii celulelor caruia se formeaza sporocite, care, mai târziu, suporta diviziunea reductionala, producând tetrade de spori. La maturizare, peretele sporangelui se lizeaza, apare o fisura transversala, prin care sporii sunt eliberati in mediu. Antrenati de apa in sol, sporii germineaza dupa mai multi ani. Membrana externa crapa, iar continutul sporului se divide mitotic si se formeaza protalul (gametofitul) – generaţia sexuată. În curând pe protal apar rizoizi, care contactează cu hifele ciupercilor.