Procesul inflamator

Inflamația* este o reacție de apărare locală, nespecifică, a cărei activare este independentă de sistemul imunitar.

- Etimologic, denumirea vine din lb. latină: inflamare = a arde. In reacția inflamatorie se activează o diversitate de sisteme moleculare și celulare, care produc efecte vasculare marcate și determină principalele manifestări: rubor, tumor, calor, dolor (eritem, edem, căldură, durere), descrise de Aulus Cornelius Celsus, încă din secolul 1 al erei creștine.

Sub aspect funcțional, inflamația este procesul prin care leucocitele și anumite categorii de macromolecule ale sângelui sunt eliberate în ariile tisulare avariate.

Suportul anatomic al reacției inflamatorii este teritoriul microcirculației: arteriole, capilare, venule postcapilare, șunturi arterio-venoase.

Reacția inflamatorie este declanșată de o multitudine de factori de agresiune: traume mecanice, agenți infecțioși, complexe imune persistente, procese neoplazice, sindromul de ischemie-reperfuzie, temperatura scăzută sau crescută, corpuri străine inerte, cristale de urat monosodic (UMS), radiații, pulberi de SiO2, de azbest, metale grele inhalate.

Focarul inflamator se caracterizează prin următoarele modificări anatomo-funcționale:

relaxarea mușchilor netezi ai arteriolelor, asociată cu vasodilatație și eritem (hiperemie), în aria tisulară lezată;

creșterea permeabilității vasculare locale, datorită constricției celulelor endoteliale ale capilarelor lezate, sub acțiunea histaminei și a chininelor. In condiții normale, endoteliul este relativ impermeabil pentru proteine, iar schimbul limitat între compartimentul vascular și cel extravascular se face prin celulele endoteliale și prin joncțiunile dintre celulele endoteliale. In reacția inflamatorie, celulele endoteliale din venulele mici se retractă și se desprind din joncțiuni, ceea ce creează pori mari. Astfel, compușii plasmei trec în spațiile extravasculare;

unii mediatori moleculari ai inflamației dilată capilarele și contractă venulele, mărind presiunea hidrostatică locală și favorizând astfel extravazarea componentelor sanguine. Consecința permeabilizării vasculare este edemul, însoțit de durere. Pe măsură ce extravazarea progresează, sângele intravenos se concentrează, iar curgerea sa în noile condiții hemodinamice locale, încetinește;

activarea celulelor endoteliale ale vaselor mici: în mod normal, celulele endoteliale sunt în repaus. Rata lor de turn-over se măsoară în luni sau ani. Activarea semnifică exprimarea pe suprafața membranară, a moleculelor de aderență pentru celulele inflamatorii circulante și eliberarea citokinelor proinflamatorii și a factorilor vasoactivi.

Odată declanșate, modificările vasculare funcționale în focarul inflamator se dezvoltă rapid: vasodilatația în secunde, edemul și extravazarea leucocitelor în minute sau ore. Rezultatul este eliberarea rapidă a mijloacelor de apărare înnăscută în teritoriul lezat: C și celule (granulocite și monocite).

La locul leziunii vasculare se inițiază cascada coagulării extrinsece.

Coagularea pe calea extrinsecă

La locul leziunii vasculare, hemostaza primară parcurge 3 faze:

factorul von Willebrand, o proteină plasmatică multimeră, se fixează ireversibil pe colagenul subendotelial la locul leziunii vasculare;

aderența plachetelor la factorul von Willebrand;

activarea plachetelor aderate, proces dependent de E, caracterizat prin schimbarea morfologiei și secreția conținutului granulelor dense și expresia membranară glicoproteinelor IIb-IIIa;

agregarea altor plachete mediată de glpr IIb-IIIa și formarea dopului plachetar.

Masa de plachete agregate și aderente pe endoteliul unui vas constituie trombusul alb, care se formează numai în patul vascular și crește prin aderența altor plachete. Plachetele aderate fuzionează și eliberează o substanță ce declanșează eliberarea tromboplastinei din endoteliul lezat. Tromboplastina, factorul tisular (FT) extrinsec al coagulării, inițiază cascada coagulării, ce constă în aderența eritrocitelor și leucocitelor.

În plasmă se găsește protrombina, precursorul inactiv al trombinei.

Tromboplastina, în contact cu sângele activează FVII (rezultă FVIIa), care se leagă specific.

Complexul FT-FVIIa clivează specific și activează cele 2 proteine plasmatice dependente de K: FIX și FX. FIXa activează FX la FXa.

Factorul Xa activează protrombina la trombină, un factor pro-coagulant, care convertește fibrinogenul plasmatic solubil, în filamente insolubile de fibrină.

FIXa și FXa sunt enzime slabe și pentru expresia activității biologice necesită cofactori proteici, Ca2+ și suprafața fosfolipidică cu sarcină negativă.

Cofactorii proteici pentru FIXa și FXa sunt formele activate ale lui VIII (FVIIIa) și respectiv, al lui V (FVa).

În ochiurile rețelei de fibrină sunt reținute eritrocitele și leucocitele. Astfel se formează cheagul (trombul) roșu. Trombii roșii sunt adeseori asociați cu trombii albi.

Inițierea coagulării pe calea extrinsecă a FT este cel mai important mecanism fiziologic al hemostazei (B. Dahlbach, A. Hilarp, 2005 - Molec Haematology).